• Împreună pentru Unire | 158 de ani de la Unirea Principatelor Române [recenzie]

  • Prezentare de carte: "Apostolul se-ntoarce din surghiun". In memoriam Constantin Stere.

  • Șezătoare literară de Dragobete - recenzie

luni, 6 mai 2019

Duminică, 5 mai 2019, la Auditorium Parco della Musica din Roma a avut loc concertul de muzică clasică oferit de Orchestra Română de Tineret. Evenimentul a fost organizat de Accademia di Romania din Roma și Ambasada română din Italia cu prilejul Zilei Europei, celebrată în Uniunea Europeană în fiecare an, pe data de 9 mai. 
E.S. George Gabriel Bologan a salutat cei prezenți reamintind importanța ultimelor patru luni în care România a deținut Președinția Consiliului UE, urmând să predea eștafeta, pe 1 iulie, Finlandiei. În discursul său Ambasadorul României în Italia a folosit metafora orchestrei comparând-o cu Uniunea Europeană, a cărei instituții colaborează spre obiective comune iar țările membre alcătuiesc o simfonie prin specificitățile fiecăreia. 
Prof. Rudolf Dinu, director al Accademia di Romania, a subliniat importanța muzicii clasice ca mijloc de dialog și de coeziune în tradiția culturală a țărilor europene. Un mesaj de salut a fost adresat și de către reprezentantul Comisiei europene la Roma, Dl. Vito Borelli. 



Orchestra Tinerilor din România a încântat publicul cu un repertoriu de piese de Vivaldi, Mozart, Enescu, Bartok și alții, unul dintre punctele culminante fiind Dansul Maramureșan al compozitorului român Sabin Păuța. Orchestra a fost fondată în 2008 la inițiativa violoncelistului Marin Cazacu și n-a întârziat să se afirme la nivel internațional. Auditorium Parco della Musica din Roma, Festivalul de la Ravello, March Music Day de la Ruse, Festivalul de la Aix en Provence și Festivalul Young Euroclassic din Berlin sunt câteva dintre scenele pe care a pășit. Din 2014, orchestra funcţionează sub egida Centrului Național de Artă „Tinerimea Română“.

O seară deosebită, în care tinerii români au adus pe scenă excelență, armonie și frumusețe. Un exemplu de succes în coeziune pe care ne-am dori să-l vedem mai des și la nivelul politicii europene. 



luni, 25 martie 2019

Sâmbătă 23 martie, a avut loc Marșul pentru Viață în România și Republica Moldova. București, Iași, Cluj-Napoca, Chișinău, Orhei sunt doar câteva dintre sutele de localițăți care au găzduit inițiativa. Mii de oameni au defilat sub sloganul “Unic din prima secundă”. 

Respectul față de viață din momentul conceperii, și ocrotirea ei până la sfârșitul său natural este o valoare universală, înscrisă deasemenea în tradiția poporului român. Ne dorim o societate care să-și apere membrii cei mai fragili printre care se numără, în special, copiii nenăscuți și femeile în criză de sarcină. 

Asociația Dacia se alătură acestei frumoase și importante inițiative, iar pe 18 mai vă invităm să partecipăm împreună la Marcia per la Vita (Marșul pentru viață) care se va desfășura la Roma. 


Comunicatul de presă a asociației Studenți pentru Viață. 

București

Cluj-Napoca

Iași

Iași

Orhei

Orhei



sâmbătă, 2 martie 2019

Data de 2 martie este considerată oficial ca ziua în care a început conflictul militar de pe Nistru provocat de către armata Federației Ruse împotriva noi născutei Republicii Moldova. Un război în toată regula, însă nedeclarat, menit să mențină sfera de influență a Rusiei asupra Republicii Moldova pentru a evita ca acesta să urmeze parcursul de independență similar celui în care se înscriseseră Lituania, Letonia şi Estonia. 

Factorul care a provocat conflictul nistrean ar fi fost perspectiva reunificării Republicii Moldova cu România, trecerea la alfabetul latin, tricolorul și refuzul Chișinăului de a oficializa limba rusă. Toate acestea cu greu ar fi fost acceptate de regiunea transnistreană și de puterea rusească prezentă în acest teritoriu. De iure Transnistria făcea parte din statul moldovenesc dar de facto își proclamase independența față de RSSM încă din septembrie 1990 nefiind recunoscută de nici o forță internațională. 


Primele ciocniri avuseră loc deja la sfârșitul anului 1991 însă în noaptea de 1 spre 2 martie detașamentele cazacilor au atacat secția de poliție din Dubăsari și au luat ostatici 32 de polițiști. De curând declarată independentă (27 august 1991) Republica Moldova nu dispunea încă de o adevărată armată, astfel Chișinăul a fost nevoit să riposteze provocărilor cu forțele de poliție în timp ce de partea Moscovei au luptat mercenari cazaci, voluntari ruși și ucraineni și mai ales un rol important a fost jucat de Armata a 14-a rusă cu un efectiv de peste 6 mii de militari. Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni având la dispoziție depozitele rusești de armamente din zona transnistreană. 

Pe parcursul lunii martie au urmat numeroase apeluri ale președintelui Mircea Snegur și ale parlamentului de la Chișinău care denunța agresiunea, însă nici o putere externă n-a răspuns, doar statul Român a trimis contingente de voluntari și ajutor logistic. 


La 21 iulie 1992, a fost semnat acordul de încetare a focului între ex-preşedintele Mircea Snegur şi preşedintele de atunci al Rusiei, Boris Elţin.

În timpul conflictului armat, cele mai grele lupte s-au dat la Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Potrivit datelor Ministerului Apărării, în timpul conflictului au murit 286 de oameni, iar alţi 284 au rămas invalizi. De partea Transnistriei și-au pierdut viețile, potrivit diverselor surse, între 264 și 1093 de persoane.

Războiul, încheiat oficial patru luni mai târziu, ar fi lăsat consecințe politice importante pentru Republica Moldova. De fapt Transnistria ar fi rămas pentru următorii ani teatrul unui conflict înghețat care nu și-a găsit soluționare până în ziua de astăzi. Pe lângă acestea, conflictul a demonstrat intenția nemascată a Kremlinului de a menține în propria sferă de influență Basarabia, pseudo-statul Republica Moldova fiind consacrat ca un succes al politicii imperialiste rusești. 

În 2010, Parlamentul de la Chișinău a desemnat ziua de 2 martie drept „Zi a Memoriei” iar astăzi în capitală se desfășoară, ca în fiecare an, Marșul Memoriei pentru a comemora eroii căzuți la Nistru în primăvara-vara anului 1992. 






luni, 5 noiembrie 2018

În atmosfera informală a șezătorii într-o casă italiană ce gazduiește o familie românească i-am comemorat pe regretații artiști Aldea Teodorovici cu o carte despre memorie și filmul lui Virgil Mărgineanu “Te iubesc Ion și Doina”. Un prilej pentru a ne întreba încă odată care este contribuția noastră la cauza națională, un prilej pentru a conștientiza faptul că orice mare ideal are în spate o umbră densă de problematici pe care nu le putem ignora. De aici de la Roma, Columna lui Traian iluminată de culorile tricolorului nu poate umbri Coloana Infinitului lui Brâncuși iluminata de tristețea dărâmării casei în care a copilărit marele artist și realitatea celor două state românești - un gen de coloană infinită a comunismului metamorfizat în oligarhie, un fundal trist pentru Centenarul României. Cum să ieșim din acest impas demn de poezia lui Matei Vișniec “Eu tot la adevar, bine si frumos” cu eroul său liric căruia îi putrezea salteaua sub dânsul și îi mureau dușmanii de bătrânețe în timp ce el continua cu indârjire să reflecteze. În teorie am putea fi constructivi renunțând la fondurile Departamentului Românilor de Pretutindeni în favoarea reparării casei lui Brâncuși, si a celei lui George Enescu, și a Băilor Herculane lăsate în voia soartei, dar Ce facem noi cu două mari tristeți? (Denumirea cărții Eugeniei Bulat) a realităților politice din cele două state românești? Însă cum spunea Mihai Neamțu - Optimismul este o formă de politețe. Eram uniți noi românii de pe ambele maluri ale Prutului, la un parastas binecuvântat de Parintele Serafim Veșcan, nu era nici o vamă între noi, nici un străin nu ne încurca să fim în sintonie, iar scriitorul italian Armando Santarelli și alti doi oaspeți italieni au avut ocazia să fie conduși împreună cu noi de catre personajele Tatianei Niculescu Bran în proza plină de farmec a cărții "Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut" de către Lăcrămioara Niță și Valeriu Barbu. Tabloul cu lăcramioare ale pictoriței Viorica Petroff, prezentă împreună cu minunata sa familie, proaspăt înramat era alături de tablourile pictoriței Marcella Longo, bunei noastre prietene care ne-a paărăsit de curând. Și lacrimile unei mame care ne-a daruit cartea fiicei sale Maria Andrada Popa, care s-a stins la doar 28 de ani răpusă de cancer, din care vreau să vă citez un fragment: REVERSUL MEDALIEI. Azi sunt eu... mâine nu știu și nici nu pot promite. Parcă jucăm un rol și cu fiecare zi care trece ne perfecționăm tot mai mult. O să ajungem într-un final să ni se aducă ovații la scenă deschisă. Azi mă simt atât de frumoasă, deși n-am genele întoarse nici ruj, de catifea,,, dar simt cum din priviri cuprind tot universul. Deschid șifonierul și aleg o cămașă la întâmplare. E albastră... și n-am purtat-o niciodatș, dar azi o vreau. Mâine nu știu, și nici nu pot promite...Aceste rânduri mi-au fost ca un răspuns la reflectiile mele inspirate de poezia lui Matei Vișniec cu eroul său cu hainele încuiate în dulap, precum și minunata carte a Tatianei Niculescu Bran, care ne îndeamna să ne pregătim o casă încăpătoare pentru amintirile noastre pe care să le îngrijim și să ne îngrijim cu iubire necondiționată. Mai e mult de povestit, dar mai am nevoie de o șezatoare noua între timp e ora 7.05 iar trenul meu pleaca la 07.42, îmi croiesc timp doar să le mulțumesc tuturor oaspeților pomeniți mai sus, poeților George Lupașcu, Lidia Popa, Mariana Crăciun, prietenului drag Constantin Șorici, Liubei Marian, familiei Vremeș Grosu, Giuliei Bolea, Adrian Niță, scriitorului Vitalie Ciobanu care mi-a dăruit această carte minunată.
Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bucuresti și Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 si 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, secția română de la Londra. Între 2004 și 2008 a condus biroul BBC WS de la București. Din creația sa literară fac parte Spovedanie la Tanacu, Cartea judecătorilor, Regina Maria. Ultima dorința, Mihai I, ultimul rege al românilor, piesa de teatru „Brîncuși contra SUA".











Tatiana Ciobanu, Asociația Dacia

joi, 18 octombrie 2018

De ce m-am  îndrăgostit de România? Răspunsul la o astfel de întrebare nu este niciodată simplu. Este vorba de ceva profund, ceva legat de codurile secrete ale sufletului. Și cine ar fi în stare să le decodifice?

Iubirea nu se măsoară; dar se cîștigă, o simți ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Așadar, când am pus piciorul prima dată în România, (mult mai tîrziu față de alte Țări europene și mondiale), am simțit emoția care ne cuprinde atunci cînd ne întoarcem în țara natală după o lungă absență. Oriunde priveam vedeam ceva familiar, simplu și fascinant, transparent și misterios în același timp.

O dragoste tîrzie deci, dar tocmai de aceea matură, puternică, completă, ca pentru a umple un gol pe care sufletul meu l-a tolerat ignorând acea sursă capabilă de a aduce noi stimuli și interese în viața mea.

De fapt, înainte de diaspora română și de imensa emigrare în țara noastră, noi italienii știam destul de puține lucruri despre România. Știam despre regimul comunist al lui Ceaușescu, despre scriitorii Eliade și Ionesco, cunoșteam legendele legate de Dracula, știam despre performanțele sportive ale Nadiei Comaneci și ale lui Gheorghe Hagi, câte ceva despre bogățiile naturale ale Carpaților; în schimb nu știam aproape nimic despre geografia, istoria, literatura și aspectele sociale și politice ale țării, ai cărei locuitori păstrează în vene sîngele romanilor – așa cum recită în mod emoționant imnul național.

Din păcate, primele imagini ale României care mi-au trecut prin fața ochilor au fost cufundate intr-un dramatism și o durere greu de suportat. La începutul anilor 1990, televiziunea italiană a transmis un reportaj despre copiii români internați în condiții disperate în orfelinate ce păreau mai degraba lagere decât instituții sociale. Șocați și emoționați, eu și soția mea ne-am informat despre posibilitatea de a face ceva pentru bieții copii, dar ni s-a răspuns prompt că nu era ușor de făcut o adopție.
Am renunțat prea ușor, trebuie sa recunosc. Din acea seară tristă radarul meu interior s-a îndreptat cu interes spre această țară, așezată între Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Am început să-i citesc pe autorii români traduși în italiană, puțini de fapt, doar vreo antologie poetică și câteva opere ale scriiitorilor faimoși.  Unul dintre ei, Emil Cioran, filosof emigrat în Franța, vorbea despre România cu o iubire nedisimulată, descriind cu mare regret anii copilăriei petrecuți la poalele Carpaților și anii studenției în marile orașe universitare românești; și totuși nu pierdea ocazia de a stigmatiza atavica pasivitate a României, fragilitatea ei ca Națiune, incapacitatea de a se așeza ca o protagonistă la masa istoriei.

Cunoașterea gândirii lui Cioran mă făcea sa fiu sceptic, cel puțin cât era el, față de unele afirmații ale sale. Dar ca o confirmare brutală a acestora, în reportajele televiziunii italiene se vedeau alte imagini dureroase: cozi lungi de persoane ordonate în șiruri ca să cumpere puțină pîine sau puțin lapte, scene de sărăcie extremă, primele vești referitoare la diaspora românilor, care au trezit repede și interesul oamenilor din localitatea mea, Gerano.
Dar poporul acesta – mă întrebau – care se trage  din geți,  pe care Erodot îl considera  „cel mai drept și valoros dintre traci”,  și din romanii care ocupaseră Dacia, poporul nostru aliat deja din 1883 și mai apoi în cele două războaie mondiale, care a dat lumii pe unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai epocii moderne, poporul acesta trebuie sa aibă parte numai de suferință?

Nu am întirziat să mă împrietenesc cu românii prezenți la Gerano, descoperind astfel lucruri din ce în ce mai interesante. M-a impresionat dinamismul lor, vitalitatea, dorința de a da un sens schimbării drastice intervenite în viața lor. Observam legătura cu un prezent total diferit de cel la Națiunii în care emigraseră: leneș, sătul, liniștitor, al nostru; frământat de tenacitate, de obișnuința sacrificiului, de dorința de revanșă, al lor;
Chiar știind că româna face parte din familia limbilor romanice, am fost în mod deosebit surprins de marea asemănare lexicală, morfologică și sintactică cu italiana.
Când am avut în mână ediția din 1968 a Literaturii Române a lui Gino Lupi, am citit afimația care nu și-a pierdut nimic din extraordinarul ei: „Are ceva miraculos această limbă neolatină, care s-a păstrat în pofida pierderii oricărui contact cu lumea romană, ca o insulă printre talazuri zgomotoase de popoare, de rase și limbi total diferite”

Un alt aspect se impunea atenției mele: nu puțini dintre cei cu care vorbeam, povesteau cu melancolie despre Patria lor, chiar dacă nu în mod vădit critic.Dar indiferent că își adorau țara sau că ar fi fost dezamăgiți,  s-ar fi gîndit să se întoarcă sau să plece pentru totdeauna, toți terminau conversația în acest fel: „Dincolo de problemele pe care le avem, voi italienii nici nu vă puteți imagina ce frumoasă este România”.
Propagandă ușor de înțeles? Inevitabila nostalgie a celui departe de casă? Deja după primele două vizite am putut constata veridicitatea acestei afirmații, pentru că România este o țară de o  extraordinară și variată frumusețe. Piscurile aspre  și sălbatice ale Carpaților, pădurile cele mai intacte ale Europei, imensele văi verzi ale Moldovei. Fluviul cel mai important al Europei cu Delta Dunării – Patrimoniu Unesco din 1991 și Rezervația Biosferei la fel în patrimoniul Unesco din 1998, o arie de circa 600.000 de hectare care găzduiește toate speciile faunei acvatice de pe continentul nostru. Emoționantele bisericuțe de lemn din Maramureș, mânăstirile pline de fresce din Bucovina și cele armenești de pe Valea Oltului, schiturile-grădini din Piatra Neamț. Apoi Transfăgărășanul, pe care diferite reviste automobilistice îl consideră drumul cel mai frumos din lume (cei de la Top Gear declarau acest lucru în direct, în timp ce parcurgeau strada); al doilea  din lume ca mărime, ghețar subteran, cel de la Scărișoara, în Munții Apuseni, inferior ca mărime doar  ghețarului Eisriesenwelt de la Werfen,  Austria.
Dezolantă, stranie frumusețe a câmpiei Bărăganului. Apoi, capitala București care adună în centrul istoric toate lucrurile frumoase și importante care caracterizează unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Bijuteriile arhitectonice din Cluj Napoca, Sibiu, Brașov, Timișoara, Iași, Piatra Neamț, iar Sighișoara, ca o bomboană, unul dintre orașele medievale cele mai bine păstrate din toată Europa, și acesta Patrimoniu Unesco.

Între timp, în mine fluviul se revărsa în mare. Citeam poeziile lui Eminescu, ale lui Arghezi și Blaga. Legendele fără de moarte ale Mioriței, și ale Meșterului Manole, care m-au marcat profund.
M-au pasionat și faptele istorice ale „generației Criterion”, literați de calibrul lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emir Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Dan Botta, Mihail Sebastian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade; născuți la câțiva ani distanță unul de altul, de multe ori în disensiune între ei dar uniți toți în perioada interbelică pentru a reda vigoare politică unei Națiuni îngenunchiate de istorie. Cu rezultate și căderi neprevăzute; dar spiritul constructiv și iubirea de Patrie care i-a animat nu pot fi puse la îndoială.

Desigur, cu cât pătrundeam în realitatea românească cu atât mai mult descopeream pagini de cultură necunoscute nu numai mie dar – așa cum constatam cu uimire – necunoscute și unor persoane destul de erudite. În liceele și facultățile umaniste din Universitățile italiene nimeni nu ignoră nume ca Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pio II), Giulio Pomponio Leto, Antonio Bonfini, umaniști și istorici din anii 1400 care pornind de la lecția anticilor au elaborat o nouă concepție asupra omului și asupra realității. Nu toți știu însă că aceștia și-au extins studiile înspre originea latină a limbii române și asupra asemănărilor etimologice și semantice cu italiana. În secolele ce au urmat, multe alte nume se vor adăuga celor mai mari umaniști italieni. Dintre aceștia un loc de renume îi revine scriitorului și jurnalistului Luigi Cazzavillan (1852-1903). Om de știință și de acțiune (a făcut parte din armata garibaldină), filantrop și antreprenor, a ajuns la București în calitate de corespondent de război pentru unele dintre cele mai importante ziare din Italia.
S-a îndrăgostit imediat de România și a decis să se stabilească aici iar în anul 1884 a fondat ziarul Universul, care va deveni sub conducerea sa primul ziar modern cu tiraj mare din România.
Pe versantul românesc soseau surprize din ce în ce mai mari deoarece raporturile cu Italia apăreau continue și profunde chiar de la începuturile culturii literare în România.
La începutul secolului al XIX lea se reiau contactele dintre Romania și Occident (în special cele cu Biserica Catolică) și mai ales la Roma erau găzduite seminariile studenților români.

Școala Ardeleană, ai cărei fondatori au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, s-a născut cu scopul de a demonstra că limba română derivă din latină; în mod deosebit Petru Maior a luptat pentru o reformă lingvistică bazată pe ortografia italiană. Mai tîrziu, marele Ion Eliade Rădulescu a  publicat „Repede aruncătură de ochiu asupra limbei și începutului Rumînilor”, eseu în apărarea latinității românilor, urmată în 1841 de lucrarea „Prescurtare de gramatica limbei româno-italieneși Paralelismu între limba rumînă și italiană”;  cu aceste publicații Rădulescu își pune în ordine studiile (care nu sunt lipsite de exagerări), într-un adevărat sistem.
Încă unul dintre primii și cei mai importanți poeți români, Gheorghe Asachi, a compus sonete și poezii de dragoste în stilul lui Petrarca, și în limba italiană ca apoi să le traducă el însuși în română. Tot Asachi este și printre primii colaboratori ai ziarului italian Giornale di Campidoglio.
În sufletul meu se întimplase ceea ce destinul hotărâse: parafrazîndu-l pe unul dintre autorii care iubesc România, Patrick Fermor (voi vorbi despre el în continuare), tot ceea ce avea legătură cu România emana o fascinație misterioasă și puternică asupra mea. Așadar eram fericit că pot frecventa Accademia di Romania din Roma, că pot consulta splendida și bogata ei bibliotecă și că pot fi prezent la evenimentele culturale organizate acolo.
Le auzeam pe tinerele bursiere care povesteu cu sclipiri în ochi că au ajuns în Italia datorită iubirii față de țara noastră; auzeam aceleași lucruri spuse de tinerele femei implicate în integrarea socială dintre popoarele noastre. M-am împrietenit cu multe dintre ele și pot să spun că prezența lor și problematica culturală și umană a României se conjugă  mai ales la feminin.  Iar asta nu reprezintă o noutate; și în trecut, mai ales în mediul aristocratic de la sfîrșitul anilor 1800 și început de 1900, femeile românce au jucat un rol extrem de important în viața Națiunii.

Este adevărat că unele dintre acestea au trăit în Franța și s-au exprimat în franceză; în acest context trebuie să menționăm nume ca Elena Bibescu, Anna de Noailles, Alexandra Didina Cantacuzino, Helene Soutzo, Hortensia Papadat Bengescu, Olga Sturdza, Martha Bibescu. În itinerariul care m-a condus în România nu a fost mai puțin importantă cunoașterea tradițiilor care au și acum rădăcini puternice în popor. Nu există suflet de om care să rămână indiferent la cântecele populare, dintre cele mai sfâșietoare pe care le știu, cântecele bătrânești, doinele, colindele, melodii în care sufletul simplu al țăranului s-a ridicat pînă la poezia pură.

Nu știu câți români cunosc opera lui Patrick Fermor, scriitor englez, cel mai important exponent  din secolul trecut al genului literar de călătorie, din punctul meu de vedere superior și lui Bruce Chatwin și lui Robert Byron. Acesta din urmă, iubitor de aventură,  de frumos și iubitor al culturii populare în general dar și al artei rafinate în același timp, a traversat Europa în anii 1930, cu intenția de a ajunge la Constantinopol mergînd pe jos. Două țări au rămas în inima sa, cărora le-a dedicat cele mai frumoase pagini: Grecia și România.
Sensibilitatea lingvistică l-a ajutat să descopere imediat că „româna este bogată în cuvinte care exprimă nuanțe ale tristeții”. După ce a individuat cuvîntul „dor” (și zbucium), adică o stare sufletească inconfundabilă a românului, scriitorul îi regăsește constant prezența în cîntece, în doinele pe care le descrie astfel:
„Doina este o emanație  a cîmpiilor, a satelor, a plaiurilor, în mod infinit lentă,  cu  pauze lungi și melodii unice, de o frumusețe extraordinară; poate fi auzită de la fereastra trenului, din spatele unei căpițe de fân după ce secerătorii și-au terminat treaba, sau la căderea serii într-un sat de care te apropii mergând agale pe jos; te poți opri să o asculți și doar atunci poți înțelege cum ritmul și scandările impuse de aceste tânguiri fac imposibil de suportat conștiința faptului că tot ceea ce frânge sufletul se află aici și că toate sunt în zadar”.
Doine și colinde, sau mai bine zis sufletul străvechi și pur al țăranului român. 
Iese la iveală astfel un alt motiv pentru care eul meu interior este atât de atras de România. M-am născut într-o familie de țărani și bunicii mei au fost și ei țărani. Viața la țară este descrisă în literatura de pe întreg globul dar, literatura romînă are în acest sens ceva unic.
Milenara prezență a poporului român, lupta sa cotidiană pentru supraviețuire, mizeria și generozitatea sa, legătura indisolubilă cu pământul, regretul fățiș sau ascuns față de un trai care nu se schimbă; ca și cum sărăcia și suferința ar fi o tragică fatalitate a acestui pământ: toate acestea se răsfrâng într-o dureroasă epopee a umililor, care umple multe pagini ale literaturii române.
Conachi, Alecsandri, Creangă, Slavici, Eminescu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Arghezi, Goga, Rebreanu, Teodoreanu; practic nu există scriitor care să nu fi abordat condiția naturală și spirituală a țăranului român. Mai apoi, Nicolae Iorga va fi cel care își va concentra atenția și dragostea pe omul de la țară, recunoscând în el, așa cum făcuse și Eminescu, singurul și adevăratul element național.

Tot de viața la țară se leagă un alt aspect care m-a apropiat de Romania cu o dragoste aparte. Este limba română care posedă unul din substantivele extraordinare existente în vorbire. Când am auzit prima dată cuvîntuldor, am avut ca o mistică revelație, și anume că acel cuvânt curpindea o lume întreagă, istoria, antropologia unui popor, suferințele și pesimismul, iubirea pentru pămîntul său și încrederea în Absolut.  Și s-a născut în mine dorința de a înțelege vraja acestui cuvînt, evocator al limbajului mondial, conștient fiind de avertismentul lui Noica care spunea „că trebuie să ceri iertare Zeilor bunului gust pentru a mai rosti un cuvînt în privința aceasta, sau Zeilor științelor exacte pentru tot ceea ce este vag, de neatins și în mod impardonabil sentimental în cuvîntul dor”.
Așadar înaintez cu umilință în cercetarea mea.  Cuvântul dorderivă din latină, vernacolare dolus, ceea ce poate fi tradus cu durere, suferință, stare de rău interioară. Înrudită cu doldin catalană și provensală este apropiată de substantivele care exprimă durere, melancolie, nostalgie: saudade, duolo, spleen, desir, douloureux, Sehnsucht, malaise, wunsch. Și totuși doreste mai mult decît aceste cuvinte care exprimă o stare de spirit.

Pentru un iubitor al limbilor, nu numai al celor indoeuropene, nu numai al celor neo-latine, este o plăcere fonetică și morfologică să audă și să citească infinitele suprapuneri semantice permise de cuvîntul dor. Suntem fermecați cînd ascultăm sau citim mi-e dor, dor de mamă, de casă, de țară, te doresc, dorință, doritor, cu dor, de dor, a-i duce dorul, în /de dorul lelii, a dori, dor de libertate, moare de dor.
Încercînd o traducere în italiană, care prin comparație apare reductivă, descoperim că cuvîntul dor poate să însemne: durere în suflet pentru dispariția unei persoane dragi, nostalgia față de un loc anume, dorința fierbinte pentru o persoana, dorința arzătoare de a avea ceva, regretul față de cineva sau de o faptă, neliniște și freamăt interior, durere spirituală, năzuință către ceva anume, milă, necaz, sfîșiere…
Dor: așa cum scrie admirabil Cioran, este un cuvînt care „ se ridică din străfundul venelor  ca un fel de tristețe a pămîntului”. Singurul cuvînt din lume în care se îmbină în mod magistral durerea și plăcerea născută din durere.
Magice și nemuritaore sunt versurile doinelor care celebrează puterea și omniprezenta dorului în sufletului românilor:
Cȋtă boală e sub soare,                     Quanti mali sotto il sole,
nu-i ca doru arzătoare…                  nessuno brucia come il dor…

                                              ******

Cine-o zȃs dorului dor                      Chi ha chiamato dor il dor
n-o zȃs un cuvȃnt usor                      non ha detto una parola facile,
cin-o zȃs dorului drag                      chi ha chiamato caro il dor
umble pă păduri pribeag                  vada  a smarrirsi nel bosco

Cine-o zȃs dorului dor                      Chi ha chiamato dor il dor
n-ar putea durmi uşor                       non potrà dormire facilmente
nici pă cergă nici pă tol                    né sulla coperta né sul tappeto
numa pă pămȃntul gol                      ma solo sulla nuda terra

Dor: diferența dintre imensitatea universului și propria noastră limitare, melancolia pentru implacabilele dispariții stabilite de destin, resemnarea față de ireparabilul care ne pîndește în orice moment, cum știe prea bine cel care a suportat o viață plină de mizerii, de suferințe, de injustiții, de invazii, de divizări, de dictatură. Dar dor este un element spiritual și estetic, nu o trăsătură genetică; este legat de istoria umană așa cum o stare de bine interioară este legată de viața pe care o ducem.
Sunt convins că pentru fiecare român conștiința durerii pe care Istoria a impus-o patriei va constitui un stimul pentru o creștere, aflată în desfășurare, sub semnul fecundității sociale, economice și culturale. Românii nu vor să aibă dubii asupra lor înșiși, vor să progreseze, să își trăiască libertatea, să exprime toată potențialitatea magnificului lor pămînt și a spiritului lor antic și mîndru. Dacă iubești Romania nu poți să nu speri că dor, în accepțiunea sa dureros pesimistă, va rămîne în memoria istorică un trecut dificil, în moștenirea sprituală transpusă pe note de un muzician, în imaginile unui artist sau în versurile unui poet concetățean cu Eminescu.
Armando Santarelli

marți, 10 iulie 2018




Dacă eşti bogat, ai grijă să-i ajuţi pe cei sărmani!

Vrei ca să obţii iertarea? Atunci iartă-i pe duşmani,
Că n-ai dreptul să îi judeci, nu ai dreptul să-i omori!
Pleci când clopotul îţi bate: fără bani, fără comori.
Mântuitorul te întreabă: Vrei în Rai?
Dacă faci păcate grele, atunci ce răspuns îi dai?

De ziua Sfântului Ştefan

Sărbătorim pe Sfântul,
Şi ne-nchinăm spunând
Că Dumnezeu ne iartă,
Ne mângâie în gând,
Pe toţi deci ne salvază,
Ne dă o şansă iar...
Să nu facem păcate
Şi să ne fie clar
Că sus, acolo,-n ceruri
E Raiul pentru toţi.
***
(…)
Hristos a fost judecat,
a îndurat toate chinurile
Şi toate umilinţele,
a fost dus pe cruce
A murit şi a înviat pentru noi,
Pentru toate păcatele noastre.
Să ne adunăm gândurile,
să ne închinăm înaintea Lui
şi să îi aducem slavă în toate rugile!

Sursa: Ziarul Lumina