luni, 4 mai 2015

Vien dietro a me, e lascia dir le genti:
sta come torre ferma, che non crolla
già mai la cima per soffiar di venti.
(Purgatoriu, cântul V)

Astăzi în Senatul italian au început manifestațiile dedicate celei de a 750a aniversări de la nașterea sublimului poet Dante Alighieri care s-a născut în această lună a anului 1265. Filozof și om politic florentin rămâne cel mai mare scriitor european din Evul Mediu, autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale Dante este de asemenea primul mare poet de limbă italiană. Opera lui este într-adevăr universală în timp și în spațiu, el fiind unul din pilonii spiritualității occidentale prin profundul său sentiment creștin și sensul înalt a Tradiției romane. Fiu al timpului său, născut într-o epocă de profunde schimbări în care contrapunerea între pontificat (susținut de guelfi) și imperiu (susținut de ghibellini) se face mai aprigă și se suprapune conflictelor interne între vechea nobilime și noua aristocrație organizată în corporații. Dante, om de acțiune, și spirit aprins se angajează în viața politică turbulentă din Florența, afiliinduse fracțiunii "Guelfilor albi" care se împotriveau influenței papei Bonifacio al VIII-lea. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Astfel în anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată în orașul său natal. Dar sub pana mărețului poet și această experiență devine nemuritoare. Cine din cei exilați de bună voie sau nu n-ar împărtăși aceste versuri?

Tu proverai sì come sa di sale
lo pane altrui, e come è duro calle
lo scendere e ‘l salir per l’altrui scale.
(Paradisul, cântul XVII)

Dante este filosoful și teologul care știe să se înnalțe, făcând abstracție de lumea care-l înconjoară spre cercetarea celor mai înalte adevăruri. Un mare artist și observator al omului și a realității istorice ce a știut să picteze cu măiestrie toate trăsăturile, luminile și umbrele sufletului uman precum Giotto, un alt geniu a acelui timp norocos, a redat trăsăturile fizice a omului și a naturii. De altfel cei doi s-au născut pe aceleași meleaguri, au făcut parte din același generație și ambii au fost Maeștri în propria artă și mentori exercitând o profundă influență asupra proprii epoci. Cei doi au împărtășit dorința vie de a reprezenta oamenii și lumea așa cum sunt cu capacitatea lor de a reproduce realitatea în mod cât mai verosimil. Realismul lor însă nimic nu are de împărtășit cu realismul modern, științific, nefiind un scop în sine ci un parcurs învăluit în lumină ce duce spre inima lui Dumnezeu. Cercetarea lor răspunde dorinței de a înțelege semnul trascendenței în imanență, de a cunoaște adevărul superior prin observarea manifestării sale pământești, situând astfel arta lor la granița sublimă între vizibil și invizibil, între realitățile pământești și cele cerești.
Faptul că D. Alighieri a fost adînc cufundat în apele turbulente ale timpului său nu-l face mai puțin actual și universal, din contra. În articolul de sinteză "M. Eminescu, poet naţional" (1964) George Călinescu afirma: „Universalitatea unui poet, când n-o confundăm cu efemera notorietate, este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul şi spaţiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale şi ale ţării unde a luat fiinţă şi devine inteligibilă întregii umanităţi. Pentru cei care au evadat astfel din contingenţele imediate, noţiunile de clasicism, romantism pierd orice sens. Însă universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional. Homer era grec, Dante florentin, Shakespeare englez, extirpaţi din opera lor ceea ce e concret etnic, sublimele îngustimi dacă vreţi, şi totul rămâne inert şi fără puls. Universalitatea este o inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului precum şi-n viitor”. Îi fac ecou versurile dantești a lui Eminescu:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rau și ce e bine
Tu te-ntreaba și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Opera poetului sublim este și rămâne în veci un izvor inepuizabil mai ales într-o epocă în care progresul tehnologic și științific iau prin surprindere o umanitate nepregătită, incapabilă să se reconecteze trecutului și să se proiecteze spre viitor fără fracturi. Funcția instrumentală a științei și a tehnicii s-a răspândit până a influența și aspectele morale ale civilizației. Tinerii sunt educați intr-o lume în care se aleargă spre obținerea bunurilor materiale și pozițiilor sociale, banii sunt un metru a valorii iar lupta fără scrupule și întrecerea nesănătoasă cu semenii este încurajată ca mijloc a succesului. Progresul care trebuia să înnalțe omul devine astfel un mijloc de distrugere și sursă de noi sclavii.
Massimo D'azeglio scria la jumătatea anilor 1800 în plină Revoluție industrială: "Adevăratul progres a umanității nu constă în mașinile cu aburi, ci în forța crescândă a simțului de adevăr și dreptate." Acest sens al adevărului e pus tot mai mult în pericol. Dante ne învață astăzi ca și atunci că dacă viața este o luptă ea trebuie înfruntată cu un bagaj de valori cărora trebuie să rămânem mereu fideli pentru a nu pierde respectul, dragostea și umanitatea.

Asociația Dacia



0 commenti:

Trimiteți un comentariu