Eminescu despre civilizație, națiune, libertate, credință, limba română și locul românilor în lume

Cu ocazia aniversării de naștere a lui Mihai Eminescu, împărtășim după cum urmează 13 citate care sintetizează, doar într-o minimă parte, gândirea sa politică, aspect omis de-al lungul timpului prin cultivarea intențională exclusiv a unei părți a operelor sale, adică scrierile poetice. Fără a diminua importanța acestora, invităm totodată la o cunoaștere mai profundă a acestei laturi incorect politice al Românului Absolut, care continuă să fie cenzurat uneori chiar și în vremurile noastre.

Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu de-a ridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor sale facultăți.

Nu există o civilizație umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în același grad și în același chip, că fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare.

Orice civilizație adevărată nu poate consista decât într-o parțială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare.

Dacă românul are o mamă, aceasta este Biserica Ortodoxă.

Cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului. Dar e dovedit că oricine neagă ordinea morală este pierdut fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ, căci degenerează fizic și degenerează moralicește.

Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar și este totdeauna liber, și acela va admite și inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanția cea mai puternică a chiar libertății sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalității are rădăcina lui în invidie și în slăbiciune.

[Prin învățarea limbii române] copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește.

Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție.

Nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sunt lucruri sfinte, care se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.

Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.

Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.

Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim și, dacă dinastia va împărtăși direcția de mișcare a poporului românesc, o vom și face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când e vorba de legea (credința) părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident și pe care sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricare ar fi, ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă.

Continuă

166 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu

Astăzi se împlinesc 166 de ani de la nașterea poetului național al României, Mihai Eminescu. De mici, cu toții îl știm ca cel care a cântat dragostea, natura, dorul neamului nostru. Am învățat să-l cunoaștem ca poet încă de la școală, totodată, dorind să-l descoperim cu adevărat, nu putem trece cu vederea faptul că Eminescu a fost și un mare ziarist și om politic, în originalul sens al cuvântului.
Suntem obișnuiți să-l vedem mai mult în aura sa de poet romantic, de altfel în Basarabia sovietică a putut supraviețui tocmai pentru că bună parte din proza sa a fost ascunsă, din motive evidente, până și la nivel de studii superioare, deformându-i imaginea și depurându-l de tot ce putea fi periculos pentru ideologie.
Mihai Eminescu a fost un conservator, cuvânt care astăzi are de multe ori o accepție negativă sintetizată de unii drept o tendință ce dorește întoarcerea la trecut, la ce este vechi și deja putred, la moravuri demodate. Dar nu acesta e Eminescu si nu asta înseamnă conservatorismul in semnificatul său original, de altfel nu doar istoria ci și vocabularele sunt scrise uneori de învingători, Orwell ne poate învăța multe în acest sens. Eminescu a fost o personalitate publică care dorea deschis progresul pentru țara sa dar un progres al românilor, prin felul de raportare la viață a neamului românesc, nu unul transpus, anonim și fără suflet. O bunăstare adusă de străini nu-și avea rostul încât concepea riscul progresului de dragul progresului și al bunăstării pur materiale. Ieri ca și azi e vocea intelectualului onest ce-și chiamă neamul spre trezire, e conștiința noastră ce ne chiamă spre veghe și acțiune.
Eminescu e firesc, e intuitiv, îl simțim aproape, e într-adevăr un clasic adică mereu actual.
Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi în ceea ce priveşte şi alte chestiuni spinoase. Iată de ce Mihai Eminescu, defapt gazetarul nepereche, devenise o problemă internaţională.

Vă aducem un fragment din publicistica sa.
Articolul e scris în vremea tulburărilor ce cuprinseseră opinia publică românească din pricina revizuirii art. 7 din Constituția Regatului, conform condițiilor impuse de tratatul de la Berlin. Țara trecea prin zile grele iar cauzele, după Eminescu, erau greșelile săvârșite începând de la 1848. Atât pe domeniul politic cât și pe cel economic, observă Eminescu, nu se făcuse nimic serios. Agricultura rămăsese înapoiată, iar țăranul zăcea în neagră mizerie. ”Administrația”, acuza dânsul, ”e o pacoste pe bietul țăran. Viața noastră publică e o mizerie pe care-o poleim cu formele unei civilizații false”.

Articolul a fost publicat în Timpul (IV) 1879, 23 iunie, ca articol de fond, fără titlu. A fost reprodus în ed. Opere Complete, Iași, 1914.

            „Cu cît trec una după alta zilele, cu atît chestiunea revizurii se încîlceşte mai mult, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo, unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
            Trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpe poate a graşelilor şi rătăcirilor noastre, politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 1848 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, nu a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională.
            În acelaşi timp, a adoptat cu multă ardoare şi pe o scară foarte înaltă, toate reformele toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, moravuri, în tot.
            Libertate fără margini pentru orice individ, fraternitate şi egalitate între om şi om, republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi în toate cafenelele (…)
            Două milioane şi jumătate de ţărani, populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară. Pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi, şi încă din jidani neasimilaţi şi neasimilabili, fac negustorie, speculă, cămată, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică (…)
            Populaţia rurală în marea ei majoritate, nu are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, şi doar foarte rar se învredniceşte că mănînce carne şi să bea vin. Trăind sub un regim alimentar atît de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare (…)
            Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are una ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie liberală şi umanitară, nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă. Aceasta ca stare normală şi constantă, fără ca să mai pomenim că pe la soroace vine cîte o înprejurare mai însemantă, ca de exemplu, afacerea Mihlescu – Warszawschy (…)
            În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte „bine”: în numele libertăţii se face cămată fără margine, în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate, şi în numele naţiunii române facem politică radicală, aspirînd la orepublică, ba chiar şi la mai multe.
            Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuiirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.
            Rezultatul unei asemenea vieţe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii Articolului 7 nu stă în însăşi chestiunea israelită, cît în starea în care ne aflăm cînd se pune această chestiune.
            Cu multă greutate, cu destinul chin, poate că este speranţă că se va dezlega chestiunea evreilor, şi independenţa, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută. Va rămîne însă de dezlegat o chestiune cu mult mai gravă – chestiunea vieţii noastre publice. Fie că vom urma calea pe care rătăcim de atîta vreme, fie că o vom apuca pe calea cea adevărată.
            Cum vom face uz de această independenţă? Aceasta este chestiunea cea mare."
           
În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege, iniţiat de aproximativ 50 de parlamentari, prin care ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu - 15 ianuarie - a devenit Ziua Culturii Naţionale. Astfel, instituţiile publice, şi nu doar acestea, organizează astăzi evenimente culturale şi artistice închinate mareul poet, publicist și GAZETAR Mihai Eminescu.

Continuă

Proiecție de film la Roma pentru omagierea soților Teodorovici

Cu prilejul aniversăriia 23 de ani de la trecerea în veșnicie a soților Teodorovici, cuplul care în anii 90 a militat cu ardoare pentru unirea Basarabiei cu România, Asociația Dacia vă invită la vizionarea filmului documentar despre viața lor - "Te iubesc, Ion și Doina" o producție Owh studio din 2014 regizat de Leontina Vatamanu. 

Dacă astăzi se învaţă în limba română şi dacă alfabetul latin a fost reintrodus în Basarabia este în parte și meritul lor. Soţii Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu, ei începând activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române, reușind astfel reintroducerea în cultura basarabeană a Poetului nepereche ca pe o comoară pierdută şi regăsită.

Ion și Doina Teodorovici s-au stins în noaptea de 29/30 octombrie 1992 într-un accident rutier ale cărui circumstanțe rămân și astăzi neclare, precum, de altfel, si disparitiile altor importanți militanți români basarabeni, 

Evenimentul va avea loc pe 30 octombrie la ora 16:30 la Biblioteca Rispoli din Roma. Intrarea este libera.

Continuă