În ziua de Duminica Mare, creștinii ortodocși sărbătoresc Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus, care are loc cinzeci de zile după Înviere, de aceea mai este numită și Cincizecimea. Această sărbătoare, care încheie ciclul pascal, este cunoscută în popor și cu numele de Rusalii.
Duminica Mare are o deosebită importanță în tradiția ortodoxă. Ea este considerată data de naștere a Bisericii Creștine, fiind sărbătorita în fiecare an, într-a opta duminică de după Paști. Esența acestei zile înglobează coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor și celor șaptezeci de ucenici precum și asupra Bisericii creștine. Astfel Apostolii și ucenicii primesc binecuvântarea și harul pentru a vesti Evanghelia lui Hristos la toate popoarele lumii. Sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare la creştini, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel și Sf. Luca în Faptele Apostolilor:
Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a auzit pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor.
Cincizecimea este de asemenea o sărbătoare evreiască numită Shavuot, adică "Sărbătoarea săptămânilor" pentru că este celebrată la șapte săptămâni după Paștele evreiesc și marchează primirea Legii (Torah), de către Moise, pe Muntele Sinai. Imnologia creștină arată cum Cincizecimea iudaică s-a desăvârșit în momentul pogorârii Duhului Sfânt, care a adus lumii înnoirea prin har. În tradiția evreiască, precum și în cea creștină, Cincizecimea are și un caracter păgân, agricol, desemnând perioada secerișului.
În ce privește aspectul lumesc al sărbătorii, Rusaliile par a fi derivate de la tradiționala sărbătoare romană Rosalia, sau festivalul rozelor, cum sugerează etimologia cuvântului. Această sărbătoare, celebrată de obicei în mai, sau până la jumătatea lui iulie, era supranumită și Rosatio sau dies rosationis. În ziua de Rosalia se pomeneau morții și se făceau depuneri de flori la mormintele acestora. Cultul morților avea un loc deosebit în cultura romană, făcând parte din mos maiorum, adică valorile și obiceiurile primite de la străbuni. La fel ca și în calendarul ortodox român, în calendarul roman, mai multe zile de-a lungul anului erau dedicate pomenirii celor adormiți. Această sărbătoare era marcată în deosebi de legiunile soldaților romani, care ornamentau acvila și stindardele cu ghirlande de flori pentru a onora camarazii căzuți pe câmpul de bătălie.
În tradiția ortodoxă, Sâmbăta înainte de Duminica Rusaliilor sunt "Moșii de vară" - sărbătoare dedicată pomenirii morților. Cu această ocazie, în toate bisericile se oficiază Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.
În mitologia populară Rusaliile sunt niște ființe mitice extraordinare. Rusaliile sau Rusalcele sunt niste fecioare frumoase, îmbracate în veștminte străvezii care își fac apariția mai cu seamă în perioada verii. În tradiția românească, Rusaliile au mai fost denumite și lele.
De fapt, când vine vorba de Rusalii, este cunoscut faptul că acestea ar avea două întruchipări: de fete tinere și extraordinar de frumoase, sau de bătrâne urâte și gârbovite, aducătoare de rău și de necaz. Personalitatea ambivalentă ale acestor creaturi mitice rezonează cu dubla însemnatate a Rusaliilor: viața și moartea.
Astfel caracterul acestei sărbători este determinat de anumite elemente populare: cultul morților la hotar de anotimpuri, credința în forțele magice ale plantelor verzi și lupta contra forțelor „necurate”. Prin urmare, împodobirea gospodăriilor cu verdeață (frunzari) simbolizează fertilitatea plantelor și are menirea de a proteja vatra satului și a fiecărei gospodării în parte contra Rusaliilor.
Până în prezent a ajuns obiceiul ca la o săptămână după Duminica Mare, seara după ce asfințește soarele, gospodarii scot și adună la un loc toți frunzarii, ramurile de nuc și iarbă din case pe care le duc la râu. Udarea frunzarilor este însoțită de urări precum „Să ploaie, Să se facă pâinea, Să fim sănătoși!”.
De asemenea se mai păstrează tradiția ca în ziua de Sâmbătă, în ajunul sărbătorii, copii să fie trimiși să adune flori de corovatic, cimbrișor, care sunt aşternute în toată casa.
Un semn alt distinctiv al Duminicii Mari este împodobirea cu rămuri verzi de salcie, nuc, tei, frasin etc. a stâlpilor de la porți, a ușilor și ferestrelor casei. Unele crenguțe sunt duse la biserică și sfințite, după care se păstrează cu mare grijă la icoane.
Tot în această zi se desfăşoară și Jocul Căluşarilor. Jocul Căluşarilor este strâns legat de sărbătorile Rusaliilor. Acest obicei este, sau cel puţin a fost, răspândit pretutindeni la români conservându-se astăzi mai mult în Oltenia.
Căluşarii sunt o ceată de dansatori, formată numai din bărbaţi, care în timpul Rusaliilor cutreieră satele supt conducerea unui vătaf, jucând, săltând şi primind daruri. Se mai numesc şi. călucenî, căluşei, sing. căluşub, sau călăuzi (Dolj).
În descrierile acestui obicei se menționează legătura ce există între zâne şi căluşari. Ei sunt pândiţi şi urmăriţi de zâne, numite Ielele, Dînsele, Frumoasele sau Rusalii. (http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A14639/pdf)
Originea obiceiului este incertă, unii etnografi subliniază legătura cu tradiția traco-dacă alții cu cea romană. Etimologia cuvântului, care provine de la cal, pare a avea o origine mult mai veche și o rădăcină comună cu Salii romani sau Collis Salii. Aceștia erau unul dintre cele mai vechi colegii sacerdotale din Roma antică. Numele lor derivă de la verbul latin salire adică a sări, din cauza mersului lor săltăreț în timpul procesiunilor sacre. Pare că fuseseră instituiți de însuși Numa Pompiliu, al doilea rege roman după Romulus cu prerogativa de a scanda trecerea, în anul roman, de la timpul civil la timpul militar și invers. Pentru romani timpul care putea fi dedicat războiului era din martie până în octombrie, din cauza necesității de a aproviziona trupele. Acest timp era de fundamentală importanță pentru cetățeanul roman care trecea de la civis la miles (soldat) în luna martie, aflându-se sub jurisdicția militară și protecția zeului Marte. Procesiunile ai Salii Palatini semnau acest pasaj, aceștia cutreierau orașul cântând și dansând și atingând cu sulițele și scuturile lor unele puncte pentru a trezi spiritul luptător al Romei. La jumătatea lunii martie asistau de asemenea la întrecerile cailor, acestea având menirea să-i purifice și să-i pregătească de lupte. Existau diferite grupuri de Salii, istoricul Titus Livius menționează despre Salii Palatini și Salii Collini.
Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al valahilor din Bulgaria şi Serbia. Această tradiție a fost inclusă, în 2008, pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.
Putem observa deci, cum Duminica Mare a asimilat elemente specifice renovării timpului. Îmbinarea acestor sărbători ne vorbește despre o vreme în care sacrul și profanul conviețuiau, iar această suprapunere nu rezulta în profanarea sacrului ci, dimpotrivă, în sacralizarea fiecărui moment al vieții umane. Moartea, nașterea, războiul, secerișul, dansul - pentru omul arhaic, aproape fiecare aspect al existenței avea conotații religioase.
