Solstițiul de vară și noaptea sânzienelor

Pe data de 21 iunie este momentul solstițiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice în emisferă nordică, această zi fiind cea mai lungă din an, urmată de cea mai scurtă noapte a anului. Din cele mai vechi timpuri, în preajmă acestui eveniment astronomic, în mai toate colțurile lumii, diverse popoare sărbătoresc atotputernicia Soarelui.

Celebrările și tradițiile europene legate de solstițiul de vară își găsesc originile încă din perioadă precreștina. Unele popoare țin aceste ritualuri pe data de 21 iunie, chiar dacă în unele zone ale globului aceasta nu este cea mai lungă zi, iar altele pe 24 iunie, ziua solstițiului din antichitatea Imperiului Roman. În creștinism, în ziua de 24 iunie, atât Biserică Ortodoxă, cât și cea Catolică prăznuiesc nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Nu întâmplător, pe măsură ce creștinismul s-a răspândit tot mai mult, sărbătoarea păgâna a Sânzienelor a început să se contopească cu cea creștină. Astfel, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cel numit în cărțile religioase "Luceafărul" sau "Înaintemergătorul", pregătește venirea Mântuitorului, cea a lui Iisus Hristos, așa cum noaptea solstițiului de vară marchează începutul verii, al "nașterii" Soarelui.

Mircea Eliade a abordat chestiunea semnificațiilor solstițiului de vară în diverse ocazii.. După ce ne reamintește că trăim într-un cosmos viu, Eliade pledează pentru nevoia omului modern de a trăi în armonie cu ritmurile cosmice. Remarcând faptul că omul contemporan a devenit un ignorant ce nu iși mai structureaza viața în conformitate cu pulsul naturii, Eliade vorbește de insemnătatea solstițiului de vară în existența celor vechi. Savantul precizează că, în societățile agricole, "sărbătorile câmpenești încep când se apropie soarele de echinox, dansurile țin până în noaptea Sfântului Ioan - miezul verii - și că tot atunci se logodesc perechile. Viața omului ține pasul soarelui. Și dragostea crește o dată cu patrarul lunii".

 "Unii spun că în noaptea această, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească..." (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)  

România, 24 iunie, Sanzienele sau Drăgaică   

Denumirea de "sânziene" împletește trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, active în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajmă zilei de 24 iunie, flori având importante atribute magice. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, și Drăgaică.

În folclorul românesc, Sanzienele sunt niște fete foarte frumoase, care trăiesc îndeosebi prin păduri sau pe câmpii și colindă nevăzute de ochiul profan. La origine, cuvântul este format din alăturarea "sân" (sfânt) și "zâna". Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor și buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac.

În ajun de Sânziene, seara, fetele de măritat și flăcăii se întâlnesc. Băieții construiesc ruguri, aprind făclii și le învârt în sensul mișcării soarelui, strigând:"Du-te, Soare, vino, Lună/ Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea-floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să le adune,/ Să le prindă în cunune,/ Să pună la pălărie,/ Floare pentru cununie,/ Babele să le rostească,/ Până-n toamnă să nuntească."

Sărbătoarea Sânzienelor era pentru tinerele fete și un prilej de a afla când și cu cine se vor mărita. Cununile bărbaților, împletite în formă de cruce, și cele ale fetelor, în formă de cerc, sunt aruncate pe casă. Dacă coronițele se opresc pe acoperiș, e semn de nuntă, iar dacă nu, cel ursit mai trebuie așteptat.

În noaptea ce urmează, femeile măritate pornesc spre locuri știute doar de ele, pentru a aduna ierburi de leac și descântece. Se spune că în această noapte zânele umblă pe pământ și împart rod holdelor, dar și femeilor căsătorite, înmulțesc animalele, vindecă bolile, apără recoltele de grindină sau alte năpaste venite din ceruri.

În același timp, magia își "celebrează" străvechile ritualuri ale nopții. Vrăjitorii și magicienii cei mai iscusiți folosesc, în aceste ore întunecate, incantații, adevărate chei tainice pentru a deschide porțile dintre noi și celelalte lumi paralele, părăsind limitele timpului "profan", accesibil oricui, pentru a păși în dimensiunea timpului "sacru", nepământean, care permite accesul la miraculos și magic, în toate sensurile lor.

Continuă

Și Italia are Basarabia sa - 10 februarie „Giorno del Ricordo”

Astăzi, 10 februarie, Italia comemorează Ziua Amintirii, în limba lui Dante „Giorno del Ricordo”, o zi de crâncenă suferință pentru poporul italian comparabilă la noi poate doar cu Ziua Victimelor Deportărilor Staliniste care se comemorează în Republica Moldova în fiecare an la 13 iunie și 6 iulie, respectiv pentru primul și al doilea val de deportări.

Harta cu foibele din Istria

Giorno del Ricordo, sărbătoare istituită prin lege abia în 2004, comemorează victimele genocidului italian perpetrat de partizanii comuniști a lui Tito la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial când armatele iugoslave ocupaseră regiunele orientale ale Istriei, Dalmației și orașul Fiume, zone aparținute odată Republicii Venețiene și din acest considerent impregnate de cultura italiană și dens locuite de italieni. Deoarece pe aceste meleaguri, după cum s-a amintit, majoritatea locuitorilor erau italieni, aspect care ar fi fost deciziv la masa tratativelor de pace în momentul când s-ar fi delimitat și noile granițe, Tito a dus în anii imediat după război o campanie aspră de curățenie etnică împotriva celor care nu se lăsaseră asimilați de slavi și care au continuat să-și păstreze cultura strămoșilor. Mii de italieni au fost atunci aruncați de vii în foibe, prăpastii naturale din regiunea Giulia în podișul Carsic, în timp ce alte mii au dat curs unui adevărat exod spre Italia. În câteva zile orașe de 100.000 și 50.000 de locuitori precum Ragusa (astăzi Dubrovnik) sau Zara s-au transformat peste noapte în orașe fantomă. În numai regiunea Istria unde în 1936 se înregistrau 290.000 de italieni, printre care și comunitatea istorică de istro-români, în 1961 mai rămăseseră abia 14.000 de vorbitori de limbă italiană. 

Refugiați din Dalmația

Foibă

Dar drama acestor persoane, vinovate că s-au născut italieni și care refuzau să se debaraseze de propriile origini, nu s-a încheiat nici atunci când reușiseră să fugă și să se refugieze în Italia. În climatul imediat de după război, cu Partidul Comunist Italian (PCI) care devenise primul partid comunist din Europa occidentală, ca popularitate și număr de înscriși, toți italieni fugiți din regiunile orientale deveniseră imediat ținta atacurilor activiștilor PCI care acuzau noii veniți de fascism și de colaboraționism. Dacă e să facem o pararelă, un astfel de tratament primisese și Frontul Național Patriotic basarabean, întemeiat de Gheorghe Ghimpu, care la cererea de sprijin adresată autorităților României socialiste aceștia nu au făcut decât să-i predea KGB-ului înapoi. Raționamentul era unul simplu: Iugoslavia era o republică socialistă, deci cum ar fi putut cineva să fugă de raiul socialismului? Trebuia neapărat să fii fascist, subversiv. Apoi, mulți dintre italienii din acele zone în timpul războiului au susținut politicele culturale italiene demarate de Regimul Fascist. Nu a făcut nicio diferență faptul că printre acei refugiați se numărau chiar și mulți partizani ai comunismului, dar și copii, femei, bătrâni. Solidaritatea internaționalistă și ideologia avuseră prioritate asupra realității și legăturilor de neam. 

Exilați români basarabeni

La 18 februarie 1947 s-a consumat episodul probabil cel mai semnificativ a felului cum acești oameni au fost primiți.  După 3 zile de călătorie, un tren plin de refugiați în fugă din regiunile orientale, care trebuia să sosească în gara centrală din Bologna, unde erau așteptați de personalul Crucii Roșii și de Pontificia Opera di Assistenza pentru acordarea de îngrijiri, a fost respins la amenințările activiștilor PCI fiind obligat să ajungă tocmai în La Spezia. Trenul fusese țintă de atacuri cu pietre, roșii, în timp ce alții fluturau steagul cu secera și ciocanul și vărsau pe șiniile trenului laptele destinat copiilor aflați într-o avansată stare de deshidratare. Episodul a rămas de atunci în memoria Italiei cu numele ”Trenul rușinii”.

Drama italienilor din Fiume, Istria și Dalmazia ne amintește de drama românilor din Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța. În ambele cazuri materialismul și internaționalismul au făcut ravagii lăsând o rană adâncă în memoria respectivelor popoare.

Continuă

Aniversarea a 750 de ani de la nașterea lui Dante Alighieri

Vien dietro a me, e lascia dir le genti:

sta come torre ferma, che non crolla

già mai la cima per soffiar di venti.
(Purgatoriu, cântul V)

Astăzi în Senatul italian au început manifestațiile dedicate celei de a 750a aniversări de la nașterea sublimului poet Dante Alighieri care s-a născut în această lună a anului 1265. Filozof și om politic florentin rămâne cel mai mare scriitor european din Evul Mediu, autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale Dante este de asemenea primul mare poet de limbă italiană. Opera lui este într-adevăr universală în timp și în spațiu, el fiind unul din pilonii spiritualității occidentale prin profundul său sentiment creștin și sensul înalt a Tradiției romane. Fiu al timpului său, născut într-o epocă de profunde schimbări în care contrapunerea între pontificat (susținut de guelfi) și imperiu (susținut de ghibellini) se face mai aprigă și se suprapune conflictelor interne între vechea nobilime și noua aristocrație organizată în corporații. Dante, om de acțiune, și spirit aprins se angajează în viața politică turbulentă din Florența, afiliinduse fracțiunii "Guelfilor albi" care se împotriveau influenței papei Bonifacio al VIII-lea. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Astfel în anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată în orașul său natal. Dar sub pana mărețului poet și această experiență devine nemuritoare. Cine din cei exilați de bună voie sau nu n-ar împărtăși aceste versuri?

Tu proverai sì come sa di sale
lo pane altrui, e come è duro calle
lo scendere e ‘l salir per l’altrui scale.
(Paradisul, cântul XVII)

Dante este filosoful și teologul care știe să se înnalțe, făcând abstracție de lumea care-l înconjoară spre cercetarea celor mai înalte adevăruri. Un mare artist și observator al omului și a realității istorice ce a știut să picteze cu măiestrie toate trăsăturile, luminile și umbrele sufletului uman precum Giotto, un alt geniu a acelui timp norocos, a redat trăsăturile fizice a omului și a naturii. De altfel cei doi s-au născut pe aceleași meleaguri, au făcut parte din același generație și ambii au fost Maeștri în propria artă și mentori exercitând o profundă influență asupra proprii epoci. Cei doi au împărtășit dorința vie de a reprezenta oamenii și lumea așa cum sunt cu capacitatea lor de a reproduce realitatea în mod cât mai verosimil. Realismul lor însă nimic nu are de împărtășit cu realismul modern, științific, nefiind un scop în sine ci un parcurs învăluit în lumină ce duce spre inima lui Dumnezeu. Cercetarea lor răspunde dorinței de a înțelege semnul trascendenței în imanență, de a cunoaște adevărul superior prin observarea manifestării sale pământești, situând astfel arta lor la granița sublimă între vizibil și invizibil, între realitățile pământești și cele cerești.

Faptul că D. Alighieri a fost adînc cufundat în apele turbulente ale timpului său nu-l face mai puțin actual și universal, din contra. În articolul de sinteză "M. Eminescu, poet naţional" (1964) George Călinescu afirma: „Universalitatea unui poet, când n-o confundăm cu efemera notorietate, este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul şi spaţiul pe care le exprimă, iese din limitele epocii sale şi ale ţării unde a luat fiinţă şi devine inteligibilă întregii umanităţi. Pentru cei care au evadat astfel din contingenţele imediate, noţiunile de clasicism, romantism pierd orice sens. Însă universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional. Homer era grec, Dante florentin, Shakespeare englez, extirpaţi din opera lor ceea ce e concret etnic, sublimele îngustimi dacă vreţi, şi totul rămâne inert şi fără puls. Universalitatea este o inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului precum şi-n viitor”. Îi fac ecou versurile dantești a lui Eminescu:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rau și ce e bine
Tu te-ntreaba și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Opera poetului sublim este și rămâne în veci un izvor inepuizabil mai ales într-o epocă în care progresul tehnologic și științific iau prin surprindere o umanitate nepregătită, incapabilă să se reconecteze trecutului și să se proiecteze spre viitor fără fracturi. Funcția instrumentală a științei și a tehnicii s-a răspândit până a influența și aspectele morale ale civilizației. Tinerii sunt educați intr-o lume în care se aleargă spre obținerea bunurilor materiale și pozițiilor sociale, banii sunt un metru a valorii iar lupta fără scrupule și întrecerea nesănătoasă cu semenii este încurajată ca mijloc a succesului. Progresul care trebuia să înnalțe omul devine astfel un mijloc de distrugere și sursă de noi sclavii.
Massimo D'azeglio scria la jumătatea anilor 1800 în plină Revoluție industrială: "Adevăratul progres a umanității nu constă în mașinile cu aburi, ci în forța crescândă a simțului de adevăr și dreptate." Acest sens al adevărului e pus tot mai mult în pericol. Dante ne învață astăzi ca și atunci că dacă viața este o luptă ea trebuie înfruntată cu un bagaj de valori cărora trebuie să rămânem mereu fideli pentru a nu pierde respectul, dragostea și umanitatea.

Asociația Dacia

Continuă

Îndemn la simplitate

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizației. Singur, sau în mijlocul societății, omul s-a străduit în acest sens.

Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s-a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s-a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s-a încrezut prea mult in civilizație şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru ființa spirituală a omului. Şi atunci drumurile s-au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizația acestei ultime epoci istorice a făcut din om "o ființă complexă". Găsim în această tendință şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vieții moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credințe vechi? O continuă creştere a nevoilor materiale, o dezvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentație. Aceste însuşiri alcătuiesc tot atâtea semne de distincție.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distincție în înteles de superioritate, complexitate în înțeles de adâncime şi frumusețe interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăți, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara ființei noastre morale, din afara nevoilor acestei ființe, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educația a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materială. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu în raport cu anumite valori spirituale permanente ci în raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorință sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorință de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizație, cu atât el a devenit mai puțin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puțin liber. Sufletul său aparent înălțat, devenise lipsit de putere, se subțiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renunțând la ceea ce îi era esențial, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusețe şi tărie. Viața interioară a omului a avut toate aparențele unei creşteri adevărate ; in realitate s-a  petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambițiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esențiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebuie să fie o îmbogățire a ceea ce ne aparține esențial. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care viața este nefirească şi voința lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creații ale omului, povara combinațiilor şi construcțiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai mulți dintre noi.

Omul acesta a confundat Complexitatea cu complicația. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înțeles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemulțumit, mereu ridicat împotriva vieții şi a condițiilor date. Omul complicat este o ființă dificilă şi nenorocită.

În setea sa de progres şi de civilizație materială omul s-a descentrat, adică a confundat esențialul cu secundarul, dând o atenție deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetății de azi este un om făcut, este o ființă artificială. S-a construit înfruntând legile ființei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunțe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renunțare la progres şi nici de o întoarcere la "starea naturală" a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtuților ce-o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere? Inseamnă renunțare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare? Ce înseamnă progres? Inseamnă creştere din sâmburele ființei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esența. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aici se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esențial si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul ființei. De aceea Evanghelia, cartea simplității şi a permanenței vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viața din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea dă o siguranță şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingențelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplității omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esențial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieții, aceea a orizontului deschis. Sensul vieții este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura directă cu viața, are totodată simțul realității aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in viață, a fi în viață înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieții nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanțele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusețe. Ființa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei care judecă după criteriile civilizației burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înțeleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

Ernest Bernea

(Fragmente din cartea "Îndemn la simplitate", Editura Vremea, 2006).

Continuă

Sărbătorile și obiceiurile de iarnă

Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care, prin originalitatea şi caracteristicile specifice, leagă vechile timpuri de cele noi. Cele mai multe tradiţii sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Tradiţiile vechi poartă cu ele peste timpuri înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu. Începutul iernii- Ne aflăm la sfârşitul anului, perioadă în care şi timpul pare c-a obosit şi e…bătrân. Acum e vremea „Moşilor„: Moş Andrei - 30 noiembrie, Moş Nicolae - 6 decembrie, Moş Ajun - 24 decembrie si Moş Crăciun - 25 decembrie. În decembrie Anul Vechi pleacă, Noul An se pregăteşte să-i ia locul, plin de promisiuni şi speranţe.

Mos Nicolae - În Transilvania, zilei de 6 decembrie i se spune Sânnicoară. Sărbătoarea reprezintă victoria binelui asupra răului și a luminii asupra întunericului. Episcop din Mira, Sfântul Ierarh Nicolae a trăit pe vremea împăraților păgâni Dioclețian și Maximilian (284-305). Pentru că a fost apărător al dreptei credințe în Iisus și pentru binecunoscuta sa bunătate, a fost făcut arhiereu. Copiii îl așteaptă cu multă nerăbdare pentru că, asemenea lui Moș Crăciun și Moș Nicolae aduce și împarte daruri. În această zi se stabilesc pronosticur meteorologice, se pun crenguţe de măr, păr sau cireş în apă, pentru a fi înflorite de Anul Nou. În acest fel se află cum va fi rodul livezilor, iar crenguţa înflorită se folosește ca sorcovă.

Ignatul porcilor – 20 decembrie - Sacrificarea porcului (care se va transforma în bunătăţi pentru masa de Crăciun) nu este un sacrificiu oarecare, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut preistoric al spiritului grâului, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul) acestuia în ziua de Ignat (Ignis-foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti

Crăciunul - 25 decembrie - stil nou, 7 ianuarie - stil vechi - Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Pregătirea începe cu un post de patruzeci de zile ce precede praznicul. Pentru credincioşi este un timp al curăţirii sufleteşti şi trupeşti pentru intrarea şi părtăşia în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Isus. Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.

Colindatul - Dintre obiceiurile ciclului calendaristic, colindatul, prin participarea întregului sat, de la copil la bătrân, prin fastul şi ceremonia lăuntrică, prin lumina ce coboară asupra fiecărei case, devine cea mai strălucită manifestare folclorică. Colindatul este un ceremonial complex care, prin texte cântate sau strigate, iar uneori prin măşti, dansuri, acte şi gesturi rituale, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în Noul An. Colindătorii poartă trăistuţe în care pun darurile oferite de gazde, obiceiul semnificînd, noroc şi belşug în casa gospodarului. Cadoul tradițional pentru colindători este pîinea (simbol al belșugului), pentru flăcăi – colaci mari pregătiți special, pentru copii – colaci mai mici, hulubi, înnodăței, nuci și bomboane. 

Sfântul Ștefan - săbatorit pe 26 decembrie de biserica catolică și pe 27 de cea ortodoxa, sfântul l-a cunoscut bine pe Hristos. Datorită credinței sale a putut săvârși minuni și semne mari.A predicat învățăturile lui Iisus și a atras atenția fariseilor, astfel că a fost condamnat la moarte, prin uciderea cu pietre, de autoritățile iudaice din Ierusalim, fiind primul martir creștin. Din anul 560, osemintele sale se află în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura", din Roma. De Sfântul Ștefan, se prepară şi se împart mucenici cu miere şi nucă, care amintesc de moartea lui mucenicească. Pentru sporul casei şi pentru sănătatea rudelor cu probleme mari de sănătate, trebuie să-l cinstim pe Sfântul Mucenic Ştefan prin fapte bune, iar reconcilierile sunt binevenite în această zi.

Pluguşorul - 31 decembrie - Ajunul Anului Nou continuă să fie marcat de o datină străveche al cărei nume şi ceremonial de manifestare diferă de la o zonă etnografică la alta. Pluguşorul este un străvechi obicei agrar, simbolizând principala ocupaţie a ţăranilor români şi care are ca mesaj munca pământului (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor). Ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a ura. Buhaiul este un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia trece o şuviţă din păr de cal, udată cu apă, care se trage cu mâna şi produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou (buhai).

Sfântul Vasile – 1 ianuarie stil nou, 14 ianuarie pe stil vechi  - Sfântul Vasile cel Mare a trăit în vremea împăratului Constantin. A fost înălţat la rangul de arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru biserică și a dus o luptă aprigă, prin scris şi cuvânt, luminând creştinătatea şi apărând dogma Sfintei Treimi. Conform tradiţiei, în ajun de Sf.Vasile cetele de urători, mascaţi în Capra sau Pluguşorul, pornesc pe la casele oamenilor cu uratul sau hăitul. Creştinii ortodocşi de rit vechi sărbătoresc trecerea în noul an în noaptea din 13 spre 14 Ianuarie, după calendarul Iulian.

Simbolul obiceiului purtat de copii este Sorcova, odinioară realizată din ramuri de măr, prun, cireş, sau trandafir, puse la înmugurit de Sf. Andrei şi împodobite cu beteală roşie. Copiii intră în casele oamenilor, îi lovesc uşor cu Sorcova, spunându-le: Sorcova, vesela, Sa trăiţi, Să-mbătrâniţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fieru', Iute ca oţelu', La anu' şi la mulţi ani! Când copiii şi-au terminat de rostit urările, Semănătorii, (cei care poartă în trăistuţe boabe de grâu, porumb, fasole) încep să arunce prin casă seminţe, cu credinţa că acestea vor determina belşugul recoltelor viitoare.În perioada Anului Nou, se practică şi jocurile cu măşti, acestea constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale vegetaţiei: "Capra", "Brezaia", "Cerbul" "Turca" "Ursul", "Căiuţii", Frumoşii" etc., simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii.

Ajunul Bobotezei - 5 ianuarie În ajunul Bobotezei se ţine post. În această zi se mănâncă grâu fiert cu miere şi nucă, plăcinte cu varză sau ceapă, borş etc. Pentru a fi sănătoşi şi feriţi de necazuri, unii oameni ţin post negru. Astăzi, preotul se duce din casă în casă cu „Iordanul”, sfinţind casele şi pe locuitorii acestora.

Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului) – pe 6 ianuarie în Moldova şi Transilvania se practică Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat, preoţii sfinţesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau şi îşi stropesc casele şi vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac. Se spune că cine se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile.

Sf. Ioan Botezătorul – Sântion - 7 ianuarie - în trecut în această zi avea loc Torontoiul sau Iordanitul femeilor, un ritual din care s-a mai păstrat doar ospățul final, ce incheie astfel ciclul sărbătorilor de iarnă. Iordanitul femeilor avea un ritual strict, in care nevestele bătrâne le primeau în grupul lor pe cele mai tinere, le duceau la rau să le stropeasca și apoi făceau o masă comună. Sfântul Ioan este și protectorul pruncilor și, de aceea, sărbătoarea se ține pentru ca pruncii să se nască sănătoși.

Udatul Ionilor - Unul dintre cele mai comune nume la români este Ioan. În dicţionarul etimologic semnificaţia acestui nume este “cel de care Dumnezeu are milă". În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), flăcăii cu nume de Ioan poartă un steag împodobit şi sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. După acest ritual, se organizează un joc, la care sunt invitate şi fetele. Sărbătorea este încheiată, de obicei, acasă la unul dintre Ioni, iar acesta îşi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci.Acestea sunt doar câteva din sărbătorile și obiceiurile minunate a poporului nostru, fiecare adaptate după specificul regional și toate aducând un mesaj de pace, bunăvoință și speranță. Vă dorim să trăiți din plin acestă atmosferă curată, oriunde v-ați afla. 

Sărbători Fericite și un An Nou îmbelșugat!

Surse:

http://folclornepieritor.blogspot.it/2012/12/sarbatori-de-iarna-in-satul-romanesc.htmlhttp://www.allbasarabean.ro/colindatul.html

Continuă

Tradiție și subversiune

Epoca modernă și-a asumat în mod clar și radical sarcina de-a distruge simbolic și efectiv cultura tradițională minând din temelii instituțiile sale fondamentale precum biserica, familia și statul care sunt purtătoare la rândul lor a acelor principii imutabile și veșnice care au caracterizat incontestabil până azi istoria omului pe Pământ în diferitele sale forme.[1]

Începând cu Renașterea însă, a început să-și facă apariția în sfera publică lumea Subversiunii care mai târziu va reuși, prin Revoluția franceză, să se legitimeze în istorie impunându-și non-valorile drept dogme. Astfel, anul 1789 a devenit pragul între civilizația tradițională, bazată pe principii eterne, și cea modernă care relativizează totul la proporții puramente umane debarasându-se de orice principiu de ordin superior.[2]

În sfera politică această derivă de a reconduce totul la măsura omului, considerat ca un scop în sine, a dus la o coborâre continuă, scăriță după scăriță, până la sistemul cel mai inferior posibil, cel al satisfacerii exclusive al nevoilor materiale, dând naștere astfel democrației socialiste și celei liberal-capitaliste.

În opera sa, Jahre der Entsheidung (Anii deciziei), Spengler critica cele două sisteme politice pentru tendința lor de a sacrifica orice resursă spirituală sau culturală de care omul dispune pentru bunăstarea materială fără limite, ”viața este organizată exclusiv pe latura economică” iar  ”voința de putere faustiană este transformată din creștere organică în mecanizare fără suflet”.[3]

Pe de o parte putem afirma că încercarea comuniștilor de a răsturna scara valorială tradițională a fost implementată, pentru așa spune, în mod direct, strategiile latente fiind unele marginale. Ordinea socialistă era impusă forțos fără consens, ceea ce cu toții cunoșteau, bisericile erau dărâmate la vederea tuturor iar opozanții arestați și reeducați  prin constrângere.

Constrângerea însă este ca o grămadă de pietre alineate și toate la fel, care nu vor da niciodată viață la nimic. A constrânge înseamnă a întemnița ceea ce poartă intrinsec posibilitatea unei evadări.[6]

Democrația liberal-capitalistă, pe de altă parte, care s-a dezvoltat și perfecționat mai întâi în USA, va fi cea care mai cu tenacitate va reuși să propăvăduiască ideile subversive illuministe minând orice concepție sacră a existenței printr-un nou savoir faire. În mod diferit față de tovarășii comuniști, americanii vor reuși prin ceea ce este denumită soft power să monopolizeze dimensiunea culturală împărtășind, prin construirea de nevoi artificiale sau exploatând cele reale, ideile, „valorile” și obiectivele lor.[4] Astfel ateismul distrugător de biserici, internaționalismul distrugător de neamuri și materialismul distrugător de familii, odată respinse pentru că erau impuse, astăzi, sub forma lor actualizată de laicism, multiculturalism și consumerism, sunt acceptate de marea majoritate.

Partidele comuniste propagandau deschis lupta de clasă pentru a destabiliza din interior Statele, inflăcărând muncitorii din toate țările la rebeliune prin greve care deseori sfârșeu în conflicte de stradă. Mizeria claselor de jos era bine strumentalizată pentru a ataca Biserica, si deci principiul reprezentat de ea, Dumnezeu, trasformând cuvintele biblice ”nu vă adunați comori pe pământ ci în cer” într-o justificare a sărăciei și a exploarării construită de clasele dominante. Astfel ateismul și internaționalismul luptei de clasă își propuneau să distrugă Biserica, Statul și implicit familia, principalul pilastru al ordinii patriarhale tradiționale.

Produsele celei de a doua revoluție industrială, democrația de masă, producția de masă și comunicarea de masă, vor reuși să plasmeze printr-un adevărat proces de inginierie socială imaginariul colectiv și, în același timp, să rupă firul intergenerațional de transmisie a înțelepciunii tradiționale.[5] Așadar, saltul de calitatea desăvârșit de americani constă nu a constrânge ci a converti, ceea ce în definitivă înseamnă a cuceri, nelăsând de această dată spațiu unei eventuale eliberări deoarece omul a aderat „singur” iar în sistemul liberal-democrat, formal el este deja liber în virtutea drepturilor și garanțiilor constituționale. Problema însă este că mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter  eminamente latent, printr-un limbaj mai comun s-ar spune duhovnicesc, pe când dimensiunea spirituală este din ce în ce mai marginalizată din sfera publică devenind un simplu fapt privat. Laicismul democrației liberal-capitaliste, asemenea democrației socialiste, ignoră un adevăr esențial: libertatea exterioară nu mai are valoare dacă sufletul omului este robit de nevoile lumeşti. Și cum se poate elibera un popor când îi lipsește orice riferiment sacru? Dacă nu există nimic deasupra ta nu poți primi nimic, decât de la tine însuți. Dar ce-ai putea primi de la o oglindă goală?

Violența și constrângerea sunt de această dată excepția și nu regula în tactica de subversiune. Desigur nu pentru că s-ar crede cu fermitate în declarațiile abstracte ale drepturilor omului, care chiar și ele sunt de sorgintă antitradițională, ci pentru că s-a înțeles un lucru esențial: inamicul reprezintă aceași formă care te obligă să te formezi din interior și care te transformă. Marea, de exemplu, este inamicul corabiei deoarece este gata să o înghită dar ea este în același timp și cea care în decursul generațiilor a sculptat corpul navei dându-i forma actuală întemeind-o și înfrumusețind-o. Fără inamici nu se poate avea nici formă și nici dimensiune. De aceea sistemul nu întreprinde nicio luptă în câmp deschis ci doar bătălii subtile, invizibile, care să nu întărească opozanții dându-le un inamic vizibil contra cui să se „sculpteze”.

Colonialismul american funcționează după acest principiu.  El nu este un colonialism de tip teritorial care necesită utilizarea de trupe pentru anexări prin forță și constrângere, ci este mai degrabă un colonialism atipic care se propăvăduiește prin controlul imaginației colective, folosindu-se în principal de industria de divertisment (cinema, muzică, videojocuri,..). Un exemplu îl reprezintă copiii care de mici toți vor să fie cowboys deoarece indienii, conform imaginației colective cultivată, sunt cei răi, neștiind de fapt că aceștia au fost victimele unui adevărat genocid despre care astăzi se preferă să nu se prea vorbească. 

Copiii sunt miza noului război invizibil între tradiție și subversiune. Dacă păriții acestora și-au însușit normele morale și sistemul de valori, care servesc drept criteriu de discriminare a binelui de rău, într-o societate care încă nu era supusă tehnologiilor informaționale, când relațiile interumane erau încă primare, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Acum este foarte greu să ne imaginăm ce capacitate de selecție vor avea generațiile care nu vor mai cunoaște lumea dinaintea apariției rețelei globale. Astăzi, prin controlul educației și prin cultura de masă se încearcă reducerea autorității părinților împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-și crește copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune că agenții culturii subversiunii îi „răpesc” pe copii de lângă părinții lor și din cadrul culturii tradiționale, tot așa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu silă pe băieții popoarelor creștine pentru a-i transforma în războinici ai imperiului – ienicerii.[7]

Se pare că lumea construită în atâția ani de bătălii, de lacrimi și de suferință a fost deja condamnată să se termine aici. Dar noi cei care refuzăm această condiție să nu ne lăsăm păcăliți de noua maladie.

________________________________________

[1] Deși se face referire la noțiunea de Stat, acesta nu trebuie înțeles în versiunea sa modernă, încât Stat modern, ci ca acea entitate de organizație organică și simbol al puterii temporale a unui neam. Din punct de vedere politic Regatul reprezinta entitatea statala cea mai perfectă fiind el simbolul unei ierarhii care are in varf pe Dumenezeu.

[2] René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni Mediterranee, Roma, 2010, pg. 107

[3] David Ellwood, Una sfida per la modernità, Carocci editore, Roma, 2012, pg. 95

[4] Ivi, pg. 17

[5] Ivi, pg. 55

[6] Antoine de Saint Exupéry, Cittadella, Edizioni Borla, Roma, 199, pg. 214

[7] Mihai Cristea, Cultura desfrâului a ieșit să vă vâneze copiii, în Familia Ortodoxă, nr.2, 2010, pg. 37

Continuă

Revoluția rostului

Veacul nostru va fi marcat de căutarea rostului pierdut. Fiți de acord, astăzi existența noastră este ca frunza în vânt – nu știm pentru ce ne trezim dimineața și încotro ulterior ne va purta valul vieții. Lucrăm zi de zi pentru un pumn de bani din care cumpărăm haine, mâncare, imobile, obiecte de lux, etc. fără a vedea un rost final în toate acestea. Obiectele apar în mâinile noastre și dispar. Consumul a deveni autosuficient. El nici măcar existența morții nu o mai recunoaște.

Strămoșii noștri, în schimb, vedeau rost în orice obiect, în orice acțiuni, fiind prin aceasta mai puternici decât noi. E adevărat că ei au trecut prin multe pericole și greutăți, dar în același timp au trăit o viață mult mai fericită! Ei au gustat din plin din viață și ajungând la bătrânețe nu au mai simțit nici o frică față de moarte. Ei au știut pentru ce au trăit, pentru ce au procreat și de dragul cui au muncit și au luptat. Ei au avut un ROST.

Fiind întrebat cum ar trăi dacă ar fi din nou tânăr, Petre Țuțea a răspuns că ar alege să trăiască din nou aceeași viață. Toate acestea în pofida suferințelor la care a fost supus în decursul vieții! Câți din noi cred că vor răspunde la fel la adânci bătrâneți? La finele vieții, fiecare din noi ar dori ca viața lui să fi fost bună pentru că nimic bun nu ar remarca în propria sa viață. Nimic care ar merita să-și repete viața din nou. Oare nu avem motive să ne invidiem buneii?

Ultimele două decenii au fost marcate de victoria materiei: omul a renunțat la țelurile metafizice în schimbul progresului însușirii valorilor materiale. Astăzi privim amărâți la sicriele de beton fără a înțelege de ce suntem nefericiți, de ce cei din jur sunt dominați tot mai mult de apatie, iar tinerii își taie venele sau se droghează. Criminalitatea a ajuns la nivelul pe care nu le-a putut atinge niciuna din civilizațiile umane, procentul persoanelor care suferă de boli psihice, numărul oamenilor cu deviații sexuale se află mereu în creștere. Ni se spune că aceste efecte sunt firești pentru o societate progresistă, deschisă, democratică și, respectiv, trebuie să le acceptăm ca un dat. Cu toate astea, fiecare din noi înțelegem că un om normal nu își poate păstra integritatea morală și psihică dacă nu se opune tendințelor periculoase.

Lupta adevărată începe atunci când începem să regăsim rostul lucrurilor într-o “societate deschisă” – o societate lipsită de orice rost. Abia atunci devenim cu adevărat periculoși pentru mai marii lumii, nu atunci când organizăm flash-mob-uri, acțiuni de protest sau campanii de informare sterile – care nu sunt decât niște modele conforme cu duhul vremurilor. Regăsind ROSTUL, noi stabilim o ierarhie a valorilor, opunându-ne egalitarismului și relativismului; diferențiind binele de rău, albul de negru săvârșim un act de discriminare, afirmând unicitatea adevărului, devenim totalitari și extremiști, înfuriind oraculele actualei orânduiri. Doar în acest fel mai menținem în noi flacăra omeniei.

Regăsirea rostului este un adevărat act revoluționar pentru că răstoarnă ordinea lucrurilor într-un totalitarism relativist. REVOLUȚIA ROSTULUI este buturuga care urmează să răstoarne carul lumii.

Octavian Racu

Continuă

2767 ab Urbe condita

În ziua de azi este ceva comun în a te raporta la Roma ca la un simplu oraș turistic ale cărei ruine și monumente nu reprezintă nimic altceva decât o ocazie pentru a fi imortalizat în poze în timp ce te afli în vacanță. Complice de această atitudine eronată, dincolo de superficialitatea persoanelor, prea ocupate  pentru a privi peste contingențe  și viața cotidiană, aceiași istorici contemporani care, fideli cum sunt scientismului, pretind să ne învețe ceea ce de fapt transcende abordarea empirică. Uite-i atunci atribuind mărețea de odată a Romei imperiale norocului sau atrenamentelor militare fără a mai recunoaște motivațiile spirituale profunde și idea universală întruchipate în ea.

În anticul Imperiu roman ei văd doar vastitatea teritorială nu Idea care domina acest pământ. Ei privesc spre trecut pentru speculațiile intelectuale în sine și pentru potențialul utilitarist din prezent, posibil comercial, în vreme ce pe noi ne înteresează timpul ce s-a scurs doar în măsura în care putem vedea în el reflexul eternității. După cum scrie Plutarh, Roma ”nu ar fi putut deveni o astfel de putere dacă nu ar fi avut, într-un fel, origine divină, în așa fel în cât să ofere înăintea ochilor celorlalți, ceva de măreț și de inexplicabil”.

La fel cum un atlet, deși poate avea mușchii cei mai definiți posibili, nu va învinge niciodată dacă în sinea lui nu arde înăinte de toate de o voință pozitivă, virilă și sănătoasă de autodepășire, așa și belicoasele legiuni romane ar fi folosit la puțin fără un ideal Sacru a priori care să le inspire și de care să se facă mesageri în campaniile lor.

În mod diferit față de actualele instituții supranaționale, întemeiate pe idea interdipendenței economice dintre popoare și pe ideologia individualismului cu rădăcini în Revoluția franceză, Roma imperială a încarnat spiritualitatea arzătoare și virilă purtătoare de lumină reprezentată de valori precum Ordine, Eroism, Virilitate, Voință, Ierarhie, Aristocrație și Imper. Roma, înăinte de a câștiga micul război sfânt pe plan militar își propusese să câștige Marele război sfânt forjând un model de om și de Stat întemeiate pe principii de ordin superior precum Onoarea și Fidelitatea. ”Roma era fondată pe cuvântul dat”.

Pe 21 aprilie se sărbătorește întemeierea Romei de către Romulus, o ocazie în plus pentru a medita asupra la ceea ce a însemnat Roma, forță formatoare a realității ce se dezvăluie în fapte, evenimente,  și instituții care astfel asumă un simnificat simbolic. 

As. Dacia

Continuă

Hristos a înviat! - semnificația oului de Paști

Cu ocazia sărbătorilor de Paști reproducem o scurtă reflecție despre simbolistica oului în cadrul acestei Sfinte Sărbătoari creștine. 

Hristos a Înviat!  

As. Dacia.

Oul este simbolul lui Hristos reînviat și a speranței în viitoarea reînviere a credincioșilor în El. În fiecare tradiție oul este simbolul nașterii și a renașterii. „Omne vivum ex ovo”, spune un proverb.

Oul, care naște dintr-o viață și generează o nouă viață, este în același timp și simbolul universal al reînnoirii periodice a naturii; simbolizând prin urmare și reînnoirea anului astrologic la ecvinoxiul de primăvară. A mânca și a dărui ouă în această perioadă așadar, înseamnă a ura un an nou bun.

În creștinismul Ortodox, în mod diferit de cel Occidental, semnificația sacrală legată de dăruirea oului pascal nu a apus. În dimineața de Paști fiecare familie duce la biserică pentru sfințire coșul său cu ouă pictate, acoperite de o batistă rituală. Conform unui obicei ucrainean, cel rău este legat de un lanț alcătuit din atâtea inele câte sunt ouăle care au fost decorate. Mai multe.

Continuă

Valoarea civilizației se află în dăruirea de sine

În timpul lungilor mele plimbări mi-am dat seama că valoarea civilizației imperiului meu nu se bazează pe calitatea alimentelor, ci pe calitatea exigențelor și pe fervoarea muncii. Această valoare nu este dată de posesiune ci de dăruirea de sine. Este civilizat în primul rând acel artizan care se creează în obiect; ca recompensă, el devine etern, încât nu-i mai este frică să moară. Dar cel care se înconjoară cu obiecte de lux cumpărate de la negustori, nu are nici un avantaj dacă nu a creat nimic, chiar dacă își hrănește privirea cu lucruri perfecte. Cunosc acele rase bastarde care nu mai scriu poemele lor ci le citesc, care nu mai cultivă pământul lor ci se întemeiază înăinte de toate pe sclavi. Împotriva lor nisipurile din Sud pregătesc neîncetat în sărăcia lor creativă triburile vii care vor urca spre cucerirea proviziilor lor moarte. Nu-mi plac cei care sunt sedentari în suflet. Cei care nu oferă nimic nu devin nimic. Viața nu îi va ajuta să se maturizeze, iar timpul pentru ei va curge ca un pumn de nisip împrăștiindui. Ce voi oferi lui Dumenezeu în numele lor?

Antoine de Saint-Exupéry, Cittadella

Continuă

Stiința modernă în slujba cunoașterii tradiționale

Antropologul francez René Guénon a fost primul care a descris în mod sistematic civilizațiile tradiționale specificând că deși ele se pot declina în diferite forme, în funcție de structura spirituală a unui neam, de obiceiurile sale, de climă, etc, ele sunt toate caracterizate ca având în centrul lor ordinea divină care pătrunde și modelează toate aspectele vieții, incluziv structura politică, economică sau cea a științelor.

Prin urmare rezultă că scopul cunoașterii în civilizațiile de tip tradițional era pura doctrină metafizică, adică obținerea unei înțelepciuni supra-rationale, iar tot restul se lega doar în calitate de consecințe. Astfel fizica, în sensul ei modern de știință, cunoașterea profană care se referă la sfera relativului, adică a materiei, în aceste civilizații erau simple dependențe, aproape niște prelungiri sau reflexe a cunoașterii absolute referitoare la principii. Însuși Aristotel scria că fizica era doar ”secundară” față de metafizică, cea dintâi fiind  doar domeniul de aplicație a legilor naturii.

Concepția modernă însă, pretinde să asigure științelor independența negând tot ceea ce le transcende. Occidentalii cultivă știința nici măcar pentru cunoașterea în sine, chiar și inferioră de ar fi, ci mai ales pentru aplicațiile practice și, indirect, pentru oportunitățile comerciale. Pentru a se convinge de asta ajunge să ne gândim cât de ușor se poate confunda astăzi știința cu industria sau cum în imaginariul colectiv figura inginerului sau a inventorului reprezintă tipul însuși al omului de știință.

Virgiliu Gheorghe este biofizician iar felul în care acesta își conduce și prezintă cercetările amintește de abordarea cunoașterii din civilizațiile tradiționale menționate de Guénon. Dacă știința modernă, negând orice principiu superior în vederea oportunităților practice, s-a redus la a formula probabilități și aproximații, un exemplu fiind teoria falsificării lui Popper, Virgiliu Gheorghe se conexează, prin prisma înțelepciunii tradiționale, principiilor eterne partecipând astfel la imutabilitatea acestora dând cercetărilor sale o profunzime și o soliditate care știința modernă obișnuită a pierdut începând cu 1789.

Ceva similar, observă Guenon, s-a verificat și în sfera socială unde lumea modernă a pretins să separe dimensiunea temporală de cea spirituală. Fără a contesta deosebirea existentă între cele două domenii, Guenon afirmă că din cauza unei concepții eronate a spiritului analitic modern, se uită că a deosebi nu înseamnă a separa. Constituit de la sine, puterea temporală perde legitimitate la fel ca științele moderne.

Printre temele abordate în conferința ”Sinele și identitatea omului” de prof. Virgiliu Gheorghe merită menționate: formarea eului / personalității tânărului din mass-media, influența opiniei publice asupra convingerilor noastre, schimbarea în timp a reperelor fundamentale educative ale fiecărui individ, permisivitatea sexuală la tineri, asimilarea produselor cu personaje în publicitate, mecanismele psihologice ale folosirii facebook-ului, femeile își asuma treptat funcția de obiect sexual al bărbatului.

                                                                                                                                    As. Dacia

Continuă

De ce contează frumusețea?

Aceasta este interogativul la care scriitorul și filozoful Roger Scruton încearcă să găsească un răspuns într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez îl dezvoltă de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu.

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declară Scruton într-un interviu.

Degenerarea artei contemporane, prin urmare, este rezultatul deșertului spiritual care caracterizează omul modern. Lipsit de orice legătură cu divinitatea el nu mai cunoaște adevărata frumusețe care este consecința tensiunii sale către transcendent și a comuniunii cu Dumnezeu. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”

Analiza lui Scruton este fără îndoială una care expune cu multă luciditate legătura strânsă existentă între etică și estetică, între starea spirituală, lăuntrică a omului modern și urâțenia cu pretenții de artă care ne înconjoară în toate domeniile. Un punct, însă, care dorim să scoatem în evidență este concepția artei din epoca pre-modernă în comparație cu arta așa cum este înțeleasă ea astăzi, drept degenerare a modernității și o decădere în materialism. Dar să-l lăsăm pe Johan Huizinga, în „Toamna Evului Mediu” să explice acest aspect:

“Arta, în acele vremuri (evul mediu), este strâns legată de viața de zi cu zi, iar viața se desfășoară după norme ferme. [..] E datoria artei de a împodobi de frumusețe formele în care se desfășoară viața. Ceea ce se caută, nu este arta pentru ea însăși, ci viața frumoasă. Nu este cum se va întâmpla mai târziu, când se evadează dintr-o rutină cotidiană, pentru a găsi confort și elevație într-o contemplație solitară a operelor de artă; arta, în mod diferit, este introdusă în viața însăși, pentru a da acesteia o mai mare splendoare. Ea este destinată să participe la momentele culminante a vieții, la impulsurile sublime de pietate, precum și la bucuria plăcerilor lumești. În Evul Mediu nu se caută arta de dragul frumuseții ca atare.  În mare parte ea este artă aplicată, chiar și în obiectele care noi am fi tentați să le considerăm opere de artă de sine stătătoare. [..]  Primele semințe a unei dragoste a artei în sine apar ca aberații: prinții și nobilii acumulă obiecte de ară, care sunt treptat transformate în colecții; aceste obiecte pierd în acest fel valoarea lor practică și sunt trăite ca o curiozitate, ca piese valoroase din comoara prințului; astfel naște sensul artistic modern care se dezvoltă mai apoi cu Renașterea. [..]

Asociația „Dacia”

Continuă

Alibiul anticonformist și alegerea de a nu fi conform masei. O traiectorie, două direcții.

Se întâmplă din ce în ce mai des să auzim persoane care, deși sunt imersate până peste cap în noroiul modernității, își exprimă voința de a se diferenția de masă încercând, prin metode parodistice, să apară non-conformiste.

Pentru a se deosebi de cei din jur uitei atunci dormind zile intregi lenea unui corp obosit de „senzații tari”, sau încercând să apară cât mai originali prin schimbarea propriului „look” ori ieșind în evidență cu ultimele produse de pe piață, de la vestimentație la gadgeturi, sau adoptând un vocabolar „cool” satur de termeni împrumutați din cultura de peste ocean.

În spatele acestei încercări de a ieși din turmă se află o concepție de sclavie a libertății, după cum spune Gustave Thibon, e un a se învârti din ce în ce mai repede în strâmpta cușcă a simțurilor fără a realiza că de fapt te învârti oricum pe loc. În mod paradoxal, acei care consideră că au ieșit din turmă sunt aceeași din care turma este constituită. Seneca ar spune în legătură cu acest aspect că „nu există sclav mai sclav de acel care se consideră liber”.

Libertatea nu se cucerește prin ostentații, declarații de drepturi sau prin alte dispoziții abstracte din vreo lege democratică. Adevarata conceptie a libertății e interioară și constă înăinte de toate, după cum afirmă Julius Evola, într-o voință pură și din ce în ce mai puternică, capabilă să se afirme asupra oricărui element exterior, imediat ce acesta se impune ca o nevoie necesară, cu scopul, de a face mereu mai energica stăpânirea de sine. În acest sens, non-conformismul nu este un lucru formal și relativ, datorat unor factori pur și simplu exteriori ci constă înăinte de toate într-o ținută interioară care ne asumăm, este o libertate esențială și absolută. Eroismul cel mai măreț, ne învață Corneliu Zelea Codreanu, este ținuta în timp, rezultatul unui continuu exercițiu de prezență la propria persoană. Este vorba de a fi eroici într-un cotidian banal, lucru mult mai dificil decât eroismul dictat de instict care ne mișcă într-o situație de pericol imediat. Trebuie adoptat ca principiu, așadar, să facem nu ceea ce ne place, ci ceea ce costă, să urmăm mereu linia rezistenței majore pentru a oțeli astfel voința.

Intr-o lume făcută din vorbe democratice și din angajamente anulate în ultima clipă, prin SMS, adevăratul non-conformism constă atunci în oratoria faptei și în menținerea cuvântului dat. Când dependența de tehnologie e in creștere rapidă mecanizând orice aspect al ființei non-conformismul este a ști să renunți pentru un moment la I-phon, I-pad, PC, să iei în mână un stilou și să scrii o scrisoare celor dragi. Atunci când pezentul este orfan de orice rost și sens al luptei dominând totodată fatalismul și relativismul, a fi non-coformist față de masă, înseamnă a lupta fără rezerve pentru o idee, aceași care se opune libertății moderne, calul troian al vremurilor noastre.

A fi non-conform masei este o acțiune tradițională, inspirată de principii imutabile, unica care se merită a fi întreprinsă.

Asociația „Dacia”

Continuă

Șezătoare literară la Roma

Duminică, 2 februarie Asociaţia “Dacia” a inaugurat prima ediţie a Şezătorii literare.  Evenimentul a fost găzduit de către familia Preşedintelui Asociaţiei “Dacia”, Vitalie Ciobanu, aşa cum i se cuvine unei șezători româneşti de la ţară, în casa unui gospodar cu meşteri populari, cântăreţi şi lăutari, povestitori şi tineret. Şezatoarea a fost închinată Unirii Principatelor Române a cărei a 155-a  Aniversare s-a sărbătorit la 24 ianuarie. 

Momentul cel mai emoţionant al întrunirii fost interpretarea pentru prima dată a  cântecului compus de poetul şi cântăreţul George Lupascu dedicat idealului Unirii şi năzuinţei nestăvilite a romănilor de a trai pe deplin această valoare sfântă. Un cântec cel a lui George Lupașcu care poate fi comparat cu “Dorul Basarabiei” de Ion Paladi, cel dintâi cântând însă dorul României întregite. 

Deasemenea, foarte emoţionantă a fost și interpretarea doamnei Tatiana Chiriţă, o rară cunoscătoare a patrimoniului folcloric românesc, care ne-a fermecat prin cântecul “Păsărică cenuşie” şi prin întregul program de cântece pregătit special pentru ocazie. Directorul Ansamblului “Arţăraş”, doamna Lidia Bolfosu, a pregătit la rândul ei o frumoasă “Bătrânească” pe care a și rostit-o împreună cu restul oaspeţilor, oferind totodată şi o selecţie de cântece minunate dedicate şezătorii.

O șezătoare din satul Vălsănești, Argeș

Maria Andreica, meşter popular din Dej, ne-a prezentat broderiile sale minunate şi un inedit buchet de melodii din Ardeal, unele din cântece fiind scrise chiar de Dumneaei. Cântecele au fost acompaniate de către chitaristul virtuos din Bîrlad Dumitru Bolea, care ne-a impresionat cu talentul său şi ne-a animat serata într-o manieră excelentă.

Mai apoi, Ghighi Puieșteanu, ne-a recitat minunatele sale poeme ca un adevărat povestitor de basme al cărui stil amintește pe cel al basarabeanului Gheorghe Urschi, pe care dealtfel îl apreciază foarte mult.

Alina Ieremciuc, studentă din Suceava şi reprezentanta Acţiunii “2012” în Italia a cântat "Cântec despre Bucovina".

Profesoara de limba română, doamna Claudia Lupaşcu, ne-a recitat o poezie scrisă de Dumneaei dedicată Leonidei Lari. Doamnele Emilia Gramatic şi Valentina Naşco au recitat poezii de Grigore Vieru. Ala Cambarov, Marcela si Cristian Ciobanu au recitat poezii de Eminescu.

Personal am ales pentru şezătoare un mic recital din poeziile Anei Blandiana şi am cântat împreună cu Tatiana Chiriţă cântecul “Ulciorul” pe versurile lui Omar Khayan, fiind totodată şi o dedicaţie pentru doamna Valentina Scafari cu ocazia zilei sale de naştere, membră activă a Asociaţiei “Dacia” şi coordonatoarea Ansamblului “Arţăraş”.

Prin organizarea acestei șezători s-a încercat reconstruirea unei atmosfere românești de veselie, plină de voie bună şi glume. N-au putut lipsi binențeles plăcintele, dulciurile tradiţionale şi vinul, oferite de către gazde şi de oaspeţi, care au adus la rândul lor bucate tipice din regiunile de origine pregătite acasă.

A fost un moment de trăire autentică a Unirii, un moment de conştietizare a importanţei dialogului care se petrece pe ambele maluri ale Prutului, despre o Unire care a fost şi va rămâne în sangele neamului nostru, o conştientizare a datoriei noastre faţă de perpetuarea neamului românesc, faţă de strămoși dar mai  ales faţă de viitoarele generaţii. Sperăm pe viitor să reuşim să stimulăm tinerii noştri și mai mult să se apropie de marele patrimoniu al culturii româneşti, lucru care se va verifica la următoarea şezătoare.

Coordinatoarea As. Dacia, Tatiana Ciobanu

Articol publicat în Gazeta Basarabiei

Continuă