De ce contează frumusețea?

Aceasta este interogativul la care scriitorul și filozoful Roger Scruton încearcă să găsească un răspuns într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez îl dezvoltă de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu.

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declară Scruton într-un interviu.

Degenerarea artei contemporane, prin urmare, este rezultatul deșertului spiritual care caracterizează omul modern. Lipsit de orice legătură cu divinitatea el nu mai cunoaște adevărata frumusețe care este consecința tensiunii sale către transcendent și a comuniunii cu Dumnezeu. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”

Analiza lui Scruton este fără îndoială una care expune cu multă luciditate legătura strânsă existentă între etică și estetică, între starea spirituală, lăuntrică a omului modern și urâțenia cu pretenții de artă care ne înconjoară în toate domeniile. Un punct, însă, care dorim să scoatem în evidență este concepția artei din epoca pre-modernă în comparație cu arta așa cum este înțeleasă ea astăzi, drept degenerare a modernității și o decădere în materialism. Dar să-l lăsăm pe Johan Huizinga, în „Toamna Evului Mediu” să explice acest aspect:

“Arta, în acele vremuri (evul mediu), este strâns legată de viața de zi cu zi, iar viața se desfășoară după norme ferme. [..] E datoria artei de a împodobi de frumusețe formele în care se desfășoară viața. Ceea ce se caută, nu este arta pentru ea însăși, ci viața frumoasă. Nu este cum se va întâmpla mai târziu, când se evadează dintr-o rutină cotidiană, pentru a găsi confort și elevație într-o contemplație solitară a operelor de artă; arta, în mod diferit, este introdusă în viața însăși, pentru a da acesteia o mai mare splendoare. Ea este destinată să participe la momentele culminante a vieții, la impulsurile sublime de pietate, precum și la bucuria plăcerilor lumești. În Evul Mediu nu se caută arta de dragul frumuseții ca atare.  În mare parte ea este artă aplicată, chiar și în obiectele care noi am fi tentați să le considerăm opere de artă de sine stătătoare. [..]  Primele semințe a unei dragoste a artei în sine apar ca aberații: prinții și nobilii acumulă obiecte de ară, care sunt treptat transformate în colecții; aceste obiecte pierd în acest fel valoarea lor practică și sunt trăite ca o curiozitate, ca piese valoroase din comoara prințului; astfel naște sensul artistic modern care se dezvoltă mai apoi cu Renașterea. [..]

Asociația „Dacia”