Basarabia: perpetuarea unui genocid identitar la hotarele latinității est-europene

 "CĂLĂRAȘII ȘI RENAȘTEREA NAȚIONALĂ. Mărturii, evocări, imagini" de Eugenia Bulat ─ o carte de istorie orală, o carte-document, care ne teleportează în tumultul anilor de început ai Renașterii noastre Naționale, 1989-1991, ─ ani de mari așteptări și vrednice realizări în lupta noastră pentru identitate și spiritualitate românească: dreptul la limba română, înveșmântată în haina ei firească, ─ alfabetul latin, dreptul la Tricolor, la istoria noastră adevărată, la credința strămoșească etc.

O carte binevenită, scrisă și editată la momentul potrivit, nu doar de un martor ocular, ci de un veridic actant al evenimentelor de început ale Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională din Basarabia. Îmbrățișarea autoarei volumului, dimpreună cu Diaspora românească de la Roma și a oaspeților ei de la Cluj, îmbrățișarea acestui volum reprezentativ pentru tot ce s-a întâmplat în acei an în provincia românească înstrăinată de către ambele ambasade-surori ─ cea a României și cea a R. Moldova în Cetatea Sfântă, ─ ne onorează și ne obligă, lucrurile stând anume așa cum a afirmat dna Ambasador Gabriela Dancău: ”Ziua Limbii Române este un bun prilej pentru a reflecta asupra coeziunii naționale și asupra a ceea ce ne unește”, or, cum a afirmat dl Anatol Urecheanu, Ambasadorul R. Moldova la Roma: ”Istoria este ciclică, astfel că ea se va repeta când va veni timpul”.

Ne întrebăm doar în ce măsură poate fi potrivit sau corespunzător pentru o așchie de popor atât de hăituită în istorie să mai suporte calvarul înstrăinării de Patria-Mamă, cât de potrivit sau corespunzător este azi ca Basarabia să mai poarte pe proprii umeri și vecinătatea unui cumplit conflict militar, cu toate consecințele sale în plan local și global. Ne întrebăm împreună cu scriitorul român din Basarabia, Ion Hadârcă, citat pe coperta a 4-a a volumului "CĂLĂRAȘII ȘI RENAȘTEREA NAȚIONALĂ. Mărturii, evocări, imagini": "Pentru ce ni s-a dat acest strașnic canon de teroare a istoriei?" Așteaptă răspuns și întrebarea-cheie care frământă toată suflarea românească și, în mod special, pe cea din Mica Românie ─ R. Moldova: a fost sau nu posibil miracolul Re-Întregirii?!...
Citat în volum, în interviul realizat de către autoare cu același Ion Hadârcă, poet și om politic (dar și cel dintâi lider al Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională din Basarabia), constată cu amărăciune: "După tot ce s-a întâmplat cu noi, după euforia victoriilor de-o clipă și amarul eșecurilor în lanț, după umila mea experiență în Parlamentul României și după lectura multor surse istorice, monografii și mărturii ale politicienilor dâmbovițeni, pot afirma doar că răspunsul nu era la noi. Era la București, la Poartă, la Moscova, la Washington sau nu mia știu unde. Și nu știu dacă mai are rost frământarea. Este un punct de vedere subiectiv, ca și această deducție subiectivă valabilă doar pentru mine personal: n-am știut la începuturi, cu siguranța neinițiatului, că sunt cucuie care se adună nu doar în cădere, dar și în urcuș. Ultimele cu mult mai grele și mai dureroase decât primele.

"Conștientă de faptul că nu aș avea niciun drept moral la replici sau obiecții în fața generației care și-a sacrificat tinerețea pentru a reîntoarce așchiei de neam înstrăinat de matcă adevărul istoric și științific (dar anume pentru a-i lua din povara gândurilor), îl voi contrazice pe scriitorul Ion Hadârcă, convinsă că frământarea sa nu e deloc o viziune personală asupra stării lucrurilor, iar cucuiele vin, de fapt, în urma implicării unei populații căreia i s-a negat dreptul la propria identitate, drept cerut în genunchi, ─ o populație care, în rezultatul acelei mari bătălii pentru revenirea la grafia latină și limba română, așa și nu a fost acceptată în spațiul ce ține de trecutul milenar al devenirii sale naționale. Autoare volumului ”CĂLĂRAȘII” amintește de deputatul Ilie Bratu, unicul care a spus franc, în timp ce se vota Declarația de Independență a R. Moldova: ”Statul acesta e mort din fașă!”, iar acești peste 30 de ani de falsă independență anume acest lucru și l-au demonstrat.
De fapt, și la cele de mai sus s-ar putea face câteva obiecții: acest Stat este mort cam pentru 97% din populație, dar, pentru cele 3% din populație, cele care beneficiază de bunăstare și protecție din partea structurilor statale moldovenești, acest Stat este chiar destul de viu și de funcțional! Și, de preferat pentru ei, bineînțeles, cât mai adâncit în veșnicie; cu tentaculele sale oligarhice de comuniști metamorfozați în baroni, am adăuga. (Mai este o dovadă a nonsensului, precum și a nonsensului neutralității acestui stat, ─ una care sper să nu se adeverească niciodată: în condițiile actuale, o mică explozie în spațiul celui mai mare depozit de arme din Europa, cel de la Cobasna, ar putea provoca o tragedie gen Hiroshima și Nagasaki, aceste deșeuri fiind demult netransportabile. Iată atunci s-ar înțelege că ”copilul ilegitim” al lui Ribentropp și Molotov nu e numai viu dar și sinistru de șotios. Și s-ar conștientiza, în sfârșit, pericolul pe care îl poate crea o clasă politică incompetentă și coruptă, în fuga după bani și putere, pentru că anume așa s-au demonstrat a fi guvernele ieșite din mantaua lui Ilici, ─ toate, de la Voronin și până la Dodon.) Rămânem cu marele regret că, alături de Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor staliniste și comuniste nu s-a adoptat și Legea lustrației. Avea dreptate Paul Goma: ”Tot ce vom făuri în viitor, va fi pătat de amprenta Ciumei Roșii!” Adevăr valabil pentru ambele state românești.
În pofida faptului că starea românismul în Basarabia se încadrează perfect în logica lui Otto von Bismarck: "Revoluțiile le gândesc visătorii, le înfăptuiesc fanaticii, dar profită de ele ticăloșii", nimic nu a putut stăvili acea valul conștientizării propriei identități în spațiul dintre Prut și Nistru. A fost forța descrisă atât de bine de poetul Dumitru Matcovschi în ”Glosa în metru eminescian”:

Este-o forță ca o torță
Ce ne poartă către-o poartă,
Peste toate este-o forță,
O credință și o soartă.
Solitar hotar de creste
Ce ne-adună împreună;
Ce-i poveste, nu-i poveste,
E istorie comună.
Drumul nu-i ușor se-ntâmplă.
Dar a fost ușor vreodată?
Doare frunte, doare tâmplă.
Doare inima bărbată.
Ce-am fost noi? Tăcere gravă?
Secol desfăcut în două?
Cu trecutul ei de slavă
Lumea niciodată-i nouă.

Narând de la nivelul vârstei înțelepciunii și lucidității și documentându-și amintirile, fixând cutremurătoare mărturii prin intermediul mai multor interviuri solicitate camarazilor de Ideal, celor care au făurit istoria recentă a Basarabiei, conduși cu adevărat de un impuls dumnezeiesc al demnității de neam, poeta Eugenia Bulat ne oferă un document inedit și ne îndeamnă să veghem asupra Adevărului, asupra sacralității acelor începuturi. Este crezul său, la fel precum este și faptul că ”doar atunci când ne vom face datoria cetățenească cu modestie și onestitate față de acest pământ, față de neamul românesc căruia îi aparținem, doar atunci ne vom putea așeza cu sufletul împăcat la Masa Înaltei Judecăți”.

Ambasadorul României în Italia Gabriela Dancău - Ambasadorul R. Moldova în Italia Anatolie Urecheanu

autor: Tatiana Ciobanu

Continuă

Limba noastră-i dor ce arde - Ziua Limbii Române celebrată la Roma

Omițând pasajul despre istoria sărbătoririi Zilei Limbii Române, pe care o găsim cu ușurință în mai multe surse, țin  să spun doar că ceea ce s-a întâmplat la 29 august 1989, când 750 de mii de basarabeni, măcinați de secole de dezrădăcinare au ieșit  în Piața Marii Adunări Naționale să-și ceară dreptul la identitate, reprezintă  un fenomen unic în istoria Europei.  Europa este una din beneficiarii celor petrecute în Basarabia, fiind cea care și-a consolidat  hotarele culturii și civilizației latine  până peste Nistru.

Mai adăugăm la această constatare un moment ce nu poate  lipsi nicidecum, atunci când vorbim despre limba română și anume cel al plecăciunii adânci în fața  poporului, care a creat  această comoară, această valoare inestimabilă.

Este de menționat că Ziua Limbii Române  se sărbătorește atât de către românii din cele două state românești cât  și de către cei aflați peste hotarele țării. 

Am avut ocazia să  participăm, duminică, 27 august, la unul din aceste evenimente și anume la Ediția a XXVIII a Cenaclului literar de la Roma, condus de Valeriu Barbu. În pofida căldurilor caniculare, românii din Roma au ținut să sărbătorească Ziua Limbii Române, creându-i în Cetatea Eternă o mică insulă omagială alcătuită din reflecții și lecturi. 

Fragmentele  din opera lui Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Constantin Tănase se  împleteau cu trăirile și gândurile celor prezenți.  Emoționantă și bine documentată a fost relatarea lui Valeriu Barbu, care a vorbit despre originile limbii române, bogăția sa expresivă și vibrația unică. 

S-au discutat probleme legate de situația în care se află românii și cultura românească din regiunile istorice ale României și de peste hotarele ei. Dacă românii din R. Moldova în pofida tuturor problemelor care le provoacă propaganda rusească,  se mai simt la ei acasă, atunci cei din Ucraina, nu  mai sunt ca altădată o națiune titulară. În Ucraina continuă să se închidă școlile cu predarea în limba română, această comunitate mai fiind afectată  și de războiul ruso-ucrainean.

Dramatică este situația românilor din Valea Timocului, care își pierd speranța de a rezista ca etnie în condițiile lipsei de școli, biserici și presă în limba română. Dramatică se arată și situația românilor din Bugaria, aflați între uitare și asimilare benevolă. 

Fiind originară din R. Moldova, care la 27 august  își marchează 26 de ani de la proclamarea Independenței, am ținut să vorbesc despre situația Românismului din România Mică, citându-l pe Constantin Tânase: 

„Românismul e o Biserică. O Biserică plină cu icoane. Cu icoanele moldoveanului Ștefan cel Mare, a munteanului Constantin Brâncoveanu, a ardeleanului G. Coșbuc. Moldovenismul antiromânesc e un club, un „dom kulturî” plin cu portretele lui Stalin, Brejnev și Voronin. Duminicile, în această biserică intră, ca să aprindă o lumânare, un  Gr. Vieru. Iar în club, ca să tragă o țigară și o sută de grame, intră un V.Stati. Urmat de ceilalți stâlpi ai statalității moldovenești: Voronin, Lupu, Stepaniuc and Co. 

Statul Republica Moldova poate fi construit numai pe această biserică, dar nu pe mituri false sau furate. Iată de ce, parafrazându-l pe Malraeaux, zic: Republica Moldova ori va fi românească, ori nu va fi deloc. Tertium non datur. “

 Până la urmă, am ajuns la concluzia că fiecare din comunitățile românești își are problemele și specificul său, dar ca efect al fenomenului de globalizare, ar trebui să ne asumăm  o viziune amplă în ce privește situația limbii și culturii românilor de pretutindeni, încercând să creăm modalități eficiente pentru a interveni în situațiile de dificultate sau extremă urgență. Una din propunerile concrete în acest sens a fost cea de a ne familiariza cu  experiența activității Consiliului Mondial Român, care la momentul actual lucrează la înființarea unei  filiale  în Italia. 

Nu s-au evitat nici discuțiile  pe marginea declarației politicianului basarabean Ana Guțu despre starea limbii române vorbite de către cei plecați din Țară. 

Am învățat cu fiul meu zilele acestea poezia “Limba noastră” de Alexei Mateevici, exercițiu pe care obișnuiesc să-l fac de ani de zile, așa cum o fac  și  colegii noștri care cultivă româna propriilor copii, indiferent  de observațiile altora.  De fapt tot așa cei care nu au această obișnuință  nu o vor aplica nici după cele mai convingătoare și duioase sugestii.  Cu atăt mai mult când acestea sunt făcute într-o manieră mai puțin diplomatică. 

Am selectat poezia lui A. Mateevici, vorba românului: “a împușca doi iepuri”... În așa mod, fiul meu a avut posibilitatea să-și omagieze deopotrivă  limba părinților și statul lor de origine, statul nu Țara. Din păcate, românii celor două state au avut același imn “Deșteaptă-te române” doar pe parcursul a trei ani.   Mai în glumă mai în serios mi-aș dori din nou să avem același imn, fie și temporar, până la Reîntregire.  Ce ar fi ca și România să adopte imnul moldovenesc, măcar din simplul motiv că în textul lui Mateevici este indicat hotarul adevărat al României și anume râul Nistru.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veșnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeșnici.

Dacă ar fi s-o adaptăm la problemele stringente din actuala Românie cu codrii săi tăiați cu nemiliuita, mi-ar ieși cam așa o versiune a acestei strofe:

Limba noastră-i zbucium veșnic

De păduri barbar  tăiate 

Și-a hotarelor pe Nistru

Ce ne-au fost cândva furate...

Nu puteau lipsi reflecțiile ce țin de apropierea Centenarului Marii Uniri, legate de alcătuirea unui program concret de evenimente dedicate Reîntregirii Țării din 1918, temă la care mai avem de lucrat. 

În drum spre casă împărtășeam  cu soțul meu Vitalie gândul că  avem o limbă  înfiorător de frumoasă,  fiecare cuvânt al ei fiind  pâtruns de energiile neamului și pământului nostru, energii de o consistență deosebită.  Până și înjurăturile, după cum  observa Herta Müller,  în limba română au puterea unei adevărate revoluții.  Din această cauză ar fi bine să le evităm, pentru a nu risipiri în zadar eforturile, pe care ar trebui să le concentrăm pentru a crea realități palpabile, așa cum de fapt au plecat deciși s-o facă cei prezenți la eveniment. 

Tricolorul din flori cu inscripția „Limba Română este Patria mea”, frază de Nichita Stănescu, pe care mi l-au dăruit   Adrian și Luminița Niță,  îl meritau toți cei prezenți: Tatiana Chiriță, unul din lectorii DEX-ului românesc, Valeriu Barbu, care veghează de ani de zile cu dedicație asupra valorilor culturii românești, Maricica Goraș, întreaga familie Grosu-Vremeș, scriitoarea Doina Mustățea, Eviana Clementina Mereuță, Cristea Rareș, Valentina Scafari, Constantin Sorici, Mihaela Mitruț și mulți alții care au fost prezenți dar și cei care au lipsit de la acest eveniment.  Vi-l ofer virtual fiecăruia dintre voi, împreună cu bucuria de a iubi cu toții aceeași Patrie și speranța că aceasta va obține cât mai curând o configurație pe harta lumii demnă de ființa-i sublimă. 

Tatiana Ciobanu, Asociația Dacia

Continuă

Ziua Limbii Române sau Unirea ideală este cea reală [recenzie]

Ca în fiecare an Ziua Limbii Române a fost sărbătorită azi și de către românii din diaspora de la Roma. Asociația Dacia a participat cu această ocazie la „Parcul cu cărți” organizat în capitala italiană, duminica 28 august, împreună cu alte asociații precum Cenaclul „Strigătul Diasporei”, Asociatia „Ulpia Traiana Romana”, „Identitatea Românească”, Asociatia „Il Mondo Blu”, „Antica Dacia” și „Alianța Românilor”. O inițiativă care a văzut expoziția în aer liber a sute de volume în limba română ce au putut fi luate în împrumut de către participanți. Preotul Serafim de la Biserica românească greco-catolică, un neobosit promotor al culturii române la Roma, a binecuvântat evenimentul, după care a urmat un recital de poezii, muzică și bucate tradiționale românești.

De asemenea și noi de la Asociația Dacia ne-am alăturat inițiativei, plecată din sânul diasporei unioniste, pentru a duce mesajul de frație dintre cele două maluri de Prut printr-un simbolic ulcior al Unirii. 

Câteva zile în urmă Ambasadorul SUA în Republica Moldova J. Pettit a afirmat în cadrul unei emisiuni că Unirea cu România nu ar fi o alegere practică și convenabilă și că SUA susține independența Republicii Moldova. Dincolo de bucuria care această delarație ar putea suscita în rândul unor stataliști, fiindcă nu toate țările din lume au "prilejul" de a-și vedea "suveranitatea" apărată de două puteri mondiale, ne-am putea întreba cât de legitime sunt aceste afirmații asupra viitorului unei Țări date de reprezentantul unui Stat străin. Răspunsul indirect dar clar al președintelui Timofti nu s-a lăsat așteptat, în prelegerea ținută la Academia de Științe tocmai cu prilejul Zilei Limbii Române acesta a afirmat: "Sunt  român, la fel cum au fost, părinții, buneii mei și tot neamul care trăiește pe acest pământ. Să însușim și să acceptăm odată pentru totdeauna acest adevăr și să ne căutăm de alte lucruri, care necesită efort și concentrare. Lupta absurdă împotriva evidenței, împotriva adevărului nicicând nu a avut sorți de izbândă. Ea doar mistuie puterea ziditoare de care este atâta nevoie în alte sfere ale vieții noastre."

O zi emblematică așadar cea de azi care ne reamintește importanța păstrării identității noastre și faptul că cele două State românești, unite prin limbă, istorie și cultură sunt încă divizate de ore în șir de așteptare în vamă și de o gloată de politicieni de pe ambele maluri ale Prutului care nu fac interesul Neamului. Noi trăim unirea în suflet, în tărâmul limbii și tradițiilor noastre dar avem nevoie și de o Țară reală care să re-aducă acasă pe fii săi.

Limba română este patria pe care o purtăm mereu înlăuntru, oriunde am merge. Prin urmare, să o păstrăm cu dragoste și respect și să o transmitem mai departe cu mândrie copiilor noștri.

Continuă