Mă aflu în inima Moldovei, una dintre regiunile istorice ale României. Semnul rutier de la intrarea în sat poartă inscripția: „Negritești”. Sentimentul de profundă afecțiune care mă leagă de o familie și de patria acesteia, m-a purtat să descopăr acest loc. Nimic mai mult, s-ar putea spune la prima vedere, decât un drum însoțit pe ambele părți de case mici, înconjurate de o câmpie imensă. Niciun local public, nicio clădire industrială, nicio atracție particulară; nici n-ar avea motive să existe aici, deoarece satul găzduiește aproximativ 350 de locuitori. Chiar și numele este pe jumătate necunoscut și inexistent pe hărțile rutiere; de fapt, Negritești face parte din Comuna Podoleni.Arunc o privire în jurul meu; aerul este inexprimabil de pur și calm, aproape suav, dar plin de semne și sugestii. Tăcerea este suverană; nici o mașină sau o voce umană care să o deranjeze. O pace ireală adie în această vastitate, un fel de vrajă care te invită să te pierzi în contemplarea dulcelui și indolentului peisaj. Eu aparțin generației celor care au învățat poeziile pe de rost; și îmi vine în minte Aldo Palazzeschi și poezia Rio Bo:
„Trei case mici
cu acoperișuri ascuțite,
o luncă verde,
o luncă verde,
un mic pârau: Rio Bo,
un chiparos atent.
un chiparos atent.
un oraș cam mic, e adevărat,
un oraș fără nimic, dar …
un oraș fără nimic, dar …
peste el
veghează întotdeauna o stea,
o mare stea, magnifică,
ce dintr-o dată …
aruncă o privire vârfului chiparosului
din Rio Bo.
O stea îndrăgostită!
Cine știe dacă chiar are
un oraș mare.”
veghează întotdeauna o stea,
o mare stea, magnifică,
ce dintr-o dată …
aruncă o privire vârfului chiparosului
din Rio Bo.
O stea îndrăgostită!
Cine știe dacă chiar are
un oraș mare.”
Suntem ȋn iulie, este cald şi totuși, evocând ultimele versuri am simțit frisoane reci: steaua îndrăgostită o regăsim și în extraordinara lirică a celui mai mare poet al acestei regiuni și al întregii Românii; iar gândul că tânărului Eminescu îi plăcea să rătăcească într-o lume asemănătoare celei care mă înconjoară adaugă o notă de emoție trăirii mele.
Steaua care iluminează nopțile Negriteștiului strălucește de milioane de ani, dar lumina ei argintie s-a așezat pe acoperișurile caselor abia acum câteva secole. De fapt, dacă primele așezări din Valea Negritești se pierd în ceața timpului, după cum se dovedește prin descoperirea ruinelor și a obiectelor care datează ȋncă din perioada neolitică, satul își are rădăcinile în epoca medievală. Cu luni de zile în urmă, când am solicitat autorităților municipale din Podoleni documentația referitoare la istoria locului, nu știam la ce să mă aștept și, sincer, am fost cam pesimist. Dar Negritești a ţinut să-mi răsplătească dăruirea. Niciun cercetător pasionat nu disprețuiește o ascendență ilustră a obiectului propriei admiraţii. Iar materialele primite din partea Primăriei din Podoleni sunt clare: Valea Negritești, împreună cu feudatele Suceava, Moldova și Trotuș, formau moșia Neamțului, pe care documentele istorice o numesc drept „leagănul Moldovei”.
Era o lume, cea a Negriteștilor dintru începuturi, alcătuită din terenuri și aristocrați de diferite ranguri, menționată pentru prima dată într-un document datat la 8 martie 1479, care poartă numele domnului satului, vodă Ieremia Movilă. În secolele următoare, moșia Negritească trece prin multe mâini, iar soarta ei se împletește cu câteva nume mari din istoria României, precum Petru Movilă, arhiepiscopul și mitropolitul Kievului; istoricul Grigore Ureche, coautor al Letopisețului Țării Moldovei este și unul dintre primii scriitori care a scris în limba română; ca şi vornicul Toma Cantacuzino, care în 1657 cumpără jumătate din satul Negritești pentru 300 de galbeni (monede de aur). Patru ani mai târziu, la 30 iulie 1697, marele vistiernic Iordache Rusăt a achiziționat „un întreg sat cu hotarele sale, adică Negritești, situat în regiunea Neamț, cu câmpuri, pășuni, pomi fructiferi, stupi, cu ferme piscicole, cu moara în pepinieră și cu toate bunurile acelui loc și cu toți cei care ar putea fi în acel sat … pentru 500 de lei”.
Vodă, vornic, comis, spătar, logofăt, vistiernic sunt titluri uimitoare ale unei istorii vechi de secole, care văd ascensiunea domniilor pe jumătate maghiare, pe jumătate bizantine și pe jumătate slave, împreună cu primele mari principate românești, cu figuri de prestigiu precum Bogdan I, Ștefan cel și Mihai Viteazul și familii precum Mușat, Movilă, Tomșa, Cantacuzino, Rusăt, Cantemir, stirpi care vor da mare prestigiu pământului moldovenesc. Iată că micuța Negritești are o istorie nobilă, o lume retrospectivă străveche și interesantă, despre care rămân, totuși, atît de puține urme. Motivul este însă evident: satul trecea de la o familie nobiliară la alta, purtând titluri și blazoane de toate tipurile și rangurile; dar sub straiele nobile, corpul, fizionomia, substanța a rămas cea a lumii țărănești care și-a consumat întreaga existență pe aceste meleaguri.
Țăranii sunt sufletul poporului român; timp de secole au lucrat ca umili zilieri la mila totală a stăpânului lor; este mișcător să aflăm că abia în 1864, când stăpânul satului era Gheorghe Pruncu, au fost date în proprietate primele terenuri la opt locuitori din Negritești. Țăranii, legați de pământ printr-o dragoste sacră, România românească la care aspirau Mircea Vulcănescu, care în "Puțină sociologie" slăvește „civilizația organică” a satului și moldoveanul Nicolae Iorga, care, în clasa țărănească regăsește baza etnică a stirpii. Este o legătură mistică și ancestrală cea a scriitorilor moldoveni cu pământul lor și cu lumea rurală. În aceste locuri, scriitorul Calistrat Hogaș vede templul naturii și tânjește să contempleze în singurătate imensitatea sa tăcută și solemnă. Ion Creangă, care s-a născut și a locuit la câțiva kilometri de aici, poartă în suflet intimitatea cu lumea și comunitatea rurală; satul său, observă istoricul literaturii Vasile Munteanu, “vibrează, ca un stup de o viață intensă, în care zgomotul războaielor de țesut se amestecă cu agitația muncitorilor și zburdălnicia copiilor …”.
Mihail Sadoveanu devine sufletul și vocea oamenilor care trăiesc într-un primitivism ideal, a căror existență introduce „într-o altă viață sau într-un alt basm”. Este același epos ca al lui Eminescu, care aspiră să devină “vocea obiectivă și atemporală a unui ținut mitic, dincolo de timp și de istorie”, așa cum a scris Rosa Del Conte, o importantă eminescologă italiană.
Printre fiii pământului moldovenesc, iese în evidență personalitatea extraordinară a lui Alexandru Vlahuță (1858 – 1919). Spirit îmbogățit de bunătatea franciscană, Vlahuță vede arta ca pe o misiune și, de-a lungul vieții, își asumă sarcina de a apropia noile generații de valorile și moștenirea morală a clasei sociale pe care o consideră incoruptibil românească : cea a țăranilor. Înclinația sa filantropă inspiră versuri mistice, ca în poemul „Sfânta muncă”: Sfântă muncă e aceea/ Ce răsplata-n ea-și găsește; și chiar evanghelic, în sonetul „Semănătorul”: Pășește-n țarină sămănătorul/Și-n brazda neagră, umedă de rouă,/Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,/Pe care va lega-o viitorul. Dar dincolo de opera literară, sunt acţiunile nobile cele care ne redau măreția morală a lui Vlahuță: prin urmare, în 1917 în plină perioadă a Primului Război Mondial, a solicitat și a obținut permisiunea autorităților militare pentru a merge în tranșee, pentru a putea contribui la ameliorarea suferinței soldaților români.
Privesc din nou în jurul meu: vasta câmpie imobilă îmi amintește, pentru o clipă, de câteva descrieri peisagistice ale romancierilor ruși; dar aici domină verdele strălucitor al pajiștilor de soia și galbenul strălucitor al florii-soarelui, care se transformă în blondul tremurător al porumbului de-a lungul dealurilor blânde care se scufundă în albastrul orizontului, retras, pentru a lăsa mai mult spațiu imensului ocean ierbos. Căpițele aurii prezente pretutindeni apar ca nişte santinele distrate dar satisfăcute de umila lor sarcină. Copleșit de atâta frumusețe, simți nevoia de a te contopi cu elementele acestei fantezii bucolice, cu parfumurile, cu culorile sale.
Culorile … înaintea mea – și a fost o surpriză incredibilă – altcineva a scris despre metafizica culorilor din Negritești. Printre documentele care mi-au fost transmise de către Primăria din Podoleni s-au remarcat o serie de foi îngălbenite, dactilografiate, și importanta prefață, scrisă de istoricul și criticul literar Petre Isachi, a unui roman intitulat Culori de Negritești, publicat în 2012. Autorul este fostul colonel al Forțelor Aeriene, Ion Timaru, născut la Negritești la 17 februarie 1946.
Culori de Negritești este un roman monografic-original și polimorf. Începând cu un basm „A fost odată”, autorul se întoarce curând la câmpul istoric, introducând satul Negritești în cultura Cucuteni, care precede nașterea lui Hristos cu patru-cinci milenii. Deloc descurajat de absența documentelor care ar fi putut dovedi continuitatea istorică a satului, Timaru începe să răscolească arhivele tuturor satelor învecinate, dar când nu găsește suficient material continuă pe urmele cunoscuților cronicari Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, co-autori ai Letopisețului Țării Moldovei. Narațiunea ne oferă episoade extraordinare, cum este cel în care a fost înfățișat Ștefan cel Mare, care în 1479 achiziționează moșia Podoleni, pe care apoi o încredințează vasalului Avram Frăncu. În actul de vânzare – care poartă sigiliul lui „Stefan Voivod, domnul Moldovei” – domnitorul stabileşte că „Cine va fi Domn al țării noastre Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, deoarece am cumpărat pământul pe bani mei câștigați drept; și împotriva celor care vor îndrăzni să încalce dania și întărirea noastră, aceia „să fie blastemați de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Preacurata lui Maică, și de cei patru Sfinți Evangheliști, de cei 12 Apostoli de frunte Petru și Pavel (și toți ceilalți), de toți Sfinții, și de cei 318 Sfinți Părinți ai Sinodului de la Nicheia “. Timaru, îndrăgostit de locul său de naștere, îl transfigurează într-un topos binecuvântat de Dumnezeu și pornind de la ideea lui Blaga că „eternitatea s-a născut în mediul rural”, învăluie satul într-o aură mitică. Dar viziunea atemporală și ideală este combinată cu un realism viu, picaresc, atunci când autorul se concentrează asupra celor șase secole de istorie neîntreruptă a satului. Într-o dimineață, în timp ce el însuși merge la piața Roznov cu prietenii Ilie și Gică, căruța cu care călătoreau fu blocată de o turmă de oi. Gică își pierde imediat răbdarea și strigă ciobanilor să se mute; aceștia, fluturându-și bastoanele, îl invită să rămână calm. Apoi, Gică scoate o secure și, în picioare, o agită împotriva ciobanilor, care se grăbesc să împingă turma și să elibereze drumul. Iată splendidul comentariu al lui Timaru: „Gică le mulțumi și-și săltă pălăria a salut. Ei îi răspunseră la fel. Amuzant, severa scenă se repetă des prin astfel de locuri. Câmpul chiar echivelează cu libertatea. A fi aspru și-n același timp cochet, în afara legii, sub cerul albastru iertător și ocrotitor, e un sentiment cu aripi ”.
Lirismul descriptiv și încântătoarea realitatea se împletesc continuu în roman. “După ce a fost tăiată a treia oară”, scrie Timaru, “iarba câmpurilor este fantastică, moale, un verde moale în care să te rostogolești și să dormi la infinit”. Dar pe deal – citim mai departe – iarba ascunde extazuri diferite. „Acolo se făcea dragoste fără scrupule, fără preocupări.” Ion B.călărea pe Ileana M. și Ghiță T. pe Aurica B., la un băț distanță unul de altul. Uneori, noi băieții, mergeam și pândeam …“Ce vă uitați, bă! Duce-ți-vă! “Și când se prindeau că ne holbam excesiv, ne alungau cu jordiile.”
Este epoca de aur a satului și a omului din Negritești, o creatură care are o viziune armonioasă asupra vieții, deoarece crede că totul, că fiecare eveniment are o justificare și un sens. Într-un cadru în care spiritul mioritic se contopește cu instinctul bachic, moștenire tracică, autorul evocă iubirile, nunta, riturile, doliul, sărbătorile vieții rurale ca manifestări care nu pot fi reduse la folclor, ci mistic înrădăcinate ca aparținând unei lume de care nu se poate separa decât dacă se suferă o dezrădăcinare existențială.
Era inevitabil ca Timaru să nu ajungă să atingă punctul nevralgic al celei mai recente istorii a satului și nu numai acesta: Negritești simbolizează amara metamorfoză a României contemporane, evadarea din mediul rural, conștientizarea faptului că o întreagă epocă istorică, cea a lumii rurale prospere, a fost răpită și nimeni nu știe de cine, nimeni nu știe de când …
Din păcate, este realitatea pe care o am în fața ochilor; ştiu foarte bine că Negritești, la fel ca și alte centre din Valea și Județul Neamț, se depopulează îngrijorător. De fapt, nu se vede țipenie de om pe drumul drept care duce la țară. În acord cu Marcela, tânăra moldoveancă care mă însoțește, decid să înaintăm pe jos, o decizie care îmi este numaidecât răsplătită. După cincizeci de metri, în dreapta noastră, auzim un zgomot. O poartă scârțâie și un bărbat în vârstă, primul locuitor din Negritești pe care îl întâlnim, se înfățișează pe stradă. Are un chip luminos și sincer, cu ochi limpezi binevoitori, care continuă să ne fixeze cu o uimire tăcută, parcă cu o întrebare implicită :”Ce faceți aici?”
Ne prezentăm. Numele lui este Ioan Leahu, are optzeci și patru de ani, este văduv și a trăit o viață întreagă aici.
Îi spun că sunt italian și că am venit la Negritești ca să spun o rugăciune la mormântul Mariei Timariu “.
„Ați cunoscut-o, nu?”, întreb.
Îmi dau seama imediat absurditatea întrebării, de care ar trebui să râdă. Însă Ioan rămâne serios: „Desigur, ea a fost vecina mea, casa ei este cu câțiva metri mai în față”.
“O pot vedea?”
El dă din cap și mă invită să-l urmez. Poarta de lemn prin care se intră în casă este susținută de un par de lemn. Când Ioan îl scoate și intrăm, inima mea tremură: în grădină iarba este înaltă, copacii încep să găzduiască prea multe ramuri, tufișurile înaintează spre casa de lemn cu acoperișul de ardezie. Aici Maria și-a trăit toată viața cu seninătate, alături de soțul ei Constantin, care a murit cu aproximativ douăzeci de ani înaintea ei. Aici s-au jucat nepoții săi, în special favorita sa, Diana, care locuiește și lucrează la Roma de ani de zile și care aici și-a petrecut copilăria. Iar acum această casă este goală, tăcută, o metaforă nostalgică și amară pentru viață; este mesagerul unei tranziții pe care inima mea îl refuză, cerând ajutor la tot ceea ce vede, ziduri, scări, ușă, pentru a mă ajuta să schimb durerea într-o demnă resemnare. Mă îndepărtez, ascund în mine un plâns, în liniștea respectuoasă a lui Ioan și a Marcelei, care abia după câteva minute mi-au pus o mână pe umăr și mi-au oferit cuvinte de confort.
Mă uit la Ioan, nu știu cum să încep și spun primul lucru care îmi vine în minte: “Ioan, nu mai este nici un tânăr pe aici?”
“Sunt, dar puțini. Acest sat a fost întotdeauna un sat de agricultori și să lucrezi pământul azi nu este deloc profitabil. Apoi, trebuie să ai putere de muncă… Dacă ești agricultor nu ai nici program, nici șef şi trebuie să ai putere de muncă”. Este obosit, așa că decid să nu insist. Între timp, un alt bătrân ni s-a alăturat. Este înalt, încă în formă, cu chipul blând și îmbujorat care aduce o seninătate fermecătoare. Ne prezentăm; se numește Mircea Drăgoi, are 74 de ani. Cred că a înțeles că sunt italian, pentru că îmi spune că are trei copii în Italia, toți în Toscana. Îl întreb timid cum trăiește această realitate, iar expresia lui se schimbă: „Rău”, murmură cu o grimasă dureroasă, „Foarte rău”. Ei trebuie să-și facă propria viață, dar noi, părinții … ”. Simt cum se stinge nevoia de-ai mai pune alte întrebări. Dar este el însuși, cu ochii în gol, cel care continuă: „ Înainte era mai bine. Toți lucrau, fabricile funcționau și fiii rămâneau aici”. Face o pauză, îți atinge capul cu un deget și spune ceva uimitor: „Poate că-s nebun, dar am crezut că nu vor pleca”.
Îl privesc surprins: “De ce?”
Îl văd emoționat: “Nu știu … nu știu …”.
Între timp, ca și cum ar apărea de nicăieri, niște femei vorbesc și zâmbesc sub un arțar ce a generat un cerc de umbră care pare a fi trasat de compasul unui geometru. Una înaintează; este soția lui Mircea, numele ei este Maria. Este mică, are fața întunecată și încrețită ca a tuturor femeilor de la țară, dar ochii foarte vioi, tinerești.
“Maria, văd că sunteți vesele, mulțumesc Domnului.”
Ridica îndoielnic barbia: „Cândva eram mai veseli …”
„ Știu că fiii dumneavoastră locuiesc în Italia”.
„Odată eram cu toții fericiți. Dar dacă Domnul așa vrea … Fericirea azi este, mâine nu mai este. Pentru că sunt atât de multe rele … Aici, chiar dacă nu-l faci, îl vezi.”
Nu înțeleg și îi cer Marcelei să-i spună să se explice mai bine.
Maria apleacă capul: “Ascultă, vii din oraș?”
Răspund da, chiar dacă într-un oraș am trăit doar câțiva ani.
„Atunci vezi răul și nu îl vezi. Acolo nu vă cunoașteți, fiecare se gândește la sine. Dar aici, în timp ce mănânci, sau râzi, sau îți faci treburile îți bat la ușă. ‘Maria, Liviu este bolnav, s-a făcut negru.’ Te duci acolo și-l găsești deja mort. Aici se știe totul, chiar și când îi moare un animal cuiva. Știi totul și despre cei care au plecat. Dacă lucrează, dacă sunt bine, dacă suferă … “.
Una dintre femeile în vârstă prezente îmi atrage atenția și mă privește cu ochi în care am citit o resemnare amestecată cu o mare demnitate: „Am avut opt copii. Unul a murit la 5 luni, iar unul la 58 de ani. Mi-au mai rămas șase. Apoi am 14 nepoți și 10 strănepoți. Una dintre fiice trăiește în străinătate, în Belgia “.
Numele femeii este Lucreția Negoiță, are 80 de ani și este văduvă de patru ani. Una dintre fiice, care a venit să o viziteze astăzi, dorește să-mi vorbească. Are o expresie mândră și privirea i se aprinde când vorbește: „Sunt 150 de case aici, acum treizeci de ani, toate erau pline de oameni. Acum sunt locuite doar jumătate din ele. Odată vedeai foarte mulți tineri în Negritești, dar acum …Câte unul lucrează, unii sunt șomeri, alții fac servicii utile pentru comunitate, un fel de ajutor social. Vrei să știi cât sunt plătiți? O sută cincizeci de lei pe lună. Sunt 40 de euro … .”
Înțeleg că în exodul tinerilor există un aspect epocal dureros, poate chiar dramatic: a pleca înseamnă a pleca pentru totdeauna, a-ți părăsi părinții; înseamnă să renunți la ceea ce ți-a hrănit sufletul, lucruri pe care riști să le regăsești doar în memorie, în nostalgie, în dor. Când este vorba de emigrare, este firesc să ne gândim la cei care fug de războaie, distrugere, foame sau sărăcie. Dar poate că părăsirea acestui colț de paradis moldovenesc, un pământ atât de frumos și potențial atât de prosper, doare și mai tare.
Se va stinge oare Negritești? Sau va interveni o schimbare, un proces care va schimba destinul acestui sat? Îmi vine în minte Eminescu, care se temea de evoluția bruscă și necontrolată, de acele „sărituri” capabile să provoace fracturi irreparabile în substratul autohton și vital al unui organism social. Și în inima mea se insinuează dorința disperată ca satele ca Negritești să nu piardă – în ciuda modernizării inevitabile și juste – spiritul atavic care le-a adus aproape intacte până în zilele noastre.
Mulțumesc femeilor și aș dori să le las în pace, dar nu pot evita o ultimă întrebare fiicei Lucreției: „Tu ai rămas aici și fiii tăi sunt tineri. Ce se va întâmpla aici? “
Clipește : „Răspundeți voi. Noi nu avem răspunsuri. Poate că cel al unui străin ni se va parea Evanghelic. Dvs. aveți un răspuns?”
Înghit în sec, în timp ce salut prietenoasele țărănci din Negritești și dau să plec, dar Marcela atrage atenția Lucreției, apoi indică cu degetul spre mine spunând zâmbitoare: „El este îndrăgostit de doine și de colinde”.
„Doine?” șoptește femeia. Privirea ei devine catifelată; ochii sunt trăsătura cea mai remarcabilă a locuitorilor acestui loc: mari, strălucitori și în același timp senini și atenți, melancolici și vii, uimiți și întrebători. Lucreția coboară imperceptibil capul, îl ridică din nou, privește fix în față și încet, aproape timid, intonează un cântec ca un lament.
Gândul se duce numaidecăt….la Noica. „Fiecare creație”, a scris filozoful în Rațiunea ființei, „s-a născut dintr-un strigăt sau o tăcere”.Țăranii munceau, sufereau, uneori plângeau. Tăcerea care urma era întreruptă de aceste nelipsite cântece de melancolie, în care s-au condensat secole de istorie umană trăită cu mâinile întinse spre pământ și ochii îndreptați spre Cer. Nu există poet român care să fi rezistat farmecului doinelor. Cele mai frumoase versuri dedicate acestor cânturi sunt ale unui transilvănean legat de Moldova, Octavian Goga, care în poezia” Noi” își imaginează că „ privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte;
Culori de Negritești este un roman monografic-original și polimorf. Începând cu un basm „A fost odată”, autorul se întoarce curând la câmpul istoric, introducând satul Negritești în cultura Cucuteni, care precede nașterea lui Hristos cu patru-cinci milenii. Deloc descurajat de absența documentelor care ar fi putut dovedi continuitatea istorică a satului, Timaru începe să răscolească arhivele tuturor satelor învecinate, dar când nu găsește suficient material continuă pe urmele cunoscuților cronicari Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, co-autori ai Letopisețului Țării Moldovei. Narațiunea ne oferă episoade extraordinare, cum este cel în care a fost înfățișat Ștefan cel Mare, care în 1479 achiziționează moșia Podoleni, pe care apoi o încredințează vasalului Avram Frăncu. În actul de vânzare – care poartă sigiliul lui „Stefan Voivod, domnul Moldovei” – domnitorul stabileşte că „Cine va fi Domn al țării noastre Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, deoarece am cumpărat pământul pe bani mei câștigați drept; și împotriva celor care vor îndrăzni să încalce dania și întărirea noastră, aceia „să fie blastemați de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Preacurata lui Maică, și de cei patru Sfinți Evangheliști, de cei 12 Apostoli de frunte Petru și Pavel (și toți ceilalți), de toți Sfinții, și de cei 318 Sfinți Părinți ai Sinodului de la Nicheia “. Timaru, îndrăgostit de locul său de naștere, îl transfigurează într-un topos binecuvântat de Dumnezeu și pornind de la ideea lui Blaga că „eternitatea s-a născut în mediul rural”, învăluie satul într-o aură mitică. Dar viziunea atemporală și ideală este combinată cu un realism viu, picaresc, atunci când autorul se concentrează asupra celor șase secole de istorie neîntreruptă a satului. Într-o dimineață, în timp ce el însuși merge la piața Roznov cu prietenii Ilie și Gică, căruța cu care călătoreau fu blocată de o turmă de oi. Gică își pierde imediat răbdarea și strigă ciobanilor să se mute; aceștia, fluturându-și bastoanele, îl invită să rămână calm. Apoi, Gică scoate o secure și, în picioare, o agită împotriva ciobanilor, care se grăbesc să împingă turma și să elibereze drumul. Iată splendidul comentariu al lui Timaru: „Gică le mulțumi și-și săltă pălăria a salut. Ei îi răspunseră la fel. Amuzant, severa scenă se repetă des prin astfel de locuri. Câmpul chiar echivelează cu libertatea. A fi aspru și-n același timp cochet, în afara legii, sub cerul albastru iertător și ocrotitor, e un sentiment cu aripi ”.
Lirismul descriptiv și încântătoarea realitatea se împletesc continuu în roman. “După ce a fost tăiată a treia oară”, scrie Timaru, “iarba câmpurilor este fantastică, moale, un verde moale în care să te rostogolești și să dormi la infinit”. Dar pe deal – citim mai departe – iarba ascunde extazuri diferite. „Acolo se făcea dragoste fără scrupule, fără preocupări.” Ion B.călărea pe Ileana M. și Ghiță T. pe Aurica B., la un băț distanță unul de altul. Uneori, noi băieții, mergeam și pândeam …“Ce vă uitați, bă! Duce-ți-vă! “Și când se prindeau că ne holbam excesiv, ne alungau cu jordiile.”
Este epoca de aur a satului și a omului din Negritești, o creatură care are o viziune armonioasă asupra vieții, deoarece crede că totul, că fiecare eveniment are o justificare și un sens. Într-un cadru în care spiritul mioritic se contopește cu instinctul bachic, moștenire tracică, autorul evocă iubirile, nunta, riturile, doliul, sărbătorile vieții rurale ca manifestări care nu pot fi reduse la folclor, ci mistic înrădăcinate ca aparținând unei lume de care nu se poate separa decât dacă se suferă o dezrădăcinare existențială.
Din păcate, este realitatea pe care o am în fața ochilor; ştiu foarte bine că Negritești, la fel ca și alte centre din Valea și Județul Neamț, se depopulează îngrijorător. De fapt, nu se vede țipenie de om pe drumul drept care duce la țară. În acord cu Marcela, tânăra moldoveancă care mă însoțește, decid să înaintăm pe jos, o decizie care îmi este numaidecât răsplătită. După cincizeci de metri, în dreapta noastră, auzim un zgomot. O poartă scârțâie și un bărbat în vârstă, primul locuitor din Negritești pe care îl întâlnim, se înfățișează pe stradă. Are un chip luminos și sincer, cu ochi limpezi binevoitori, care continuă să ne fixeze cu o uimire tăcută, parcă cu o întrebare implicită :”Ce faceți aici?”
Ne prezentăm. Numele lui este Ioan Leahu, are optzeci și patru de ani, este văduv și a trăit o viață întreagă aici.
Îi spun că sunt italian și că am venit la Negritești ca să spun o rugăciune la mormântul Mariei Timariu “.
„Ați cunoscut-o, nu?”, întreb.
Îmi dau seama imediat absurditatea întrebării, de care ar trebui să râdă. Însă Ioan rămâne serios: „Desigur, ea a fost vecina mea, casa ei este cu câțiva metri mai în față”.
“O pot vedea?”
El dă din cap și mă invită să-l urmez. Poarta de lemn prin care se intră în casă este susținută de un par de lemn. Când Ioan îl scoate și intrăm, inima mea tremură: în grădină iarba este înaltă, copacii încep să găzduiască prea multe ramuri, tufișurile înaintează spre casa de lemn cu acoperișul de ardezie. Aici Maria și-a trăit toată viața cu seninătate, alături de soțul ei Constantin, care a murit cu aproximativ douăzeci de ani înaintea ei. Aici s-au jucat nepoții săi, în special favorita sa, Diana, care locuiește și lucrează la Roma de ani de zile și care aici și-a petrecut copilăria. Iar acum această casă este goală, tăcută, o metaforă nostalgică și amară pentru viață; este mesagerul unei tranziții pe care inima mea îl refuză, cerând ajutor la tot ceea ce vede, ziduri, scări, ușă, pentru a mă ajuta să schimb durerea într-o demnă resemnare. Mă îndepărtez, ascund în mine un plâns, în liniștea respectuoasă a lui Ioan și a Marcelei, care abia după câteva minute mi-au pus o mână pe umăr și mi-au oferit cuvinte de confort.
Mă uit la Ioan, nu știu cum să încep și spun primul lucru care îmi vine în minte: “Ioan, nu mai este nici un tânăr pe aici?”
“Sunt, dar puțini. Acest sat a fost întotdeauna un sat de agricultori și să lucrezi pământul azi nu este deloc profitabil. Apoi, trebuie să ai putere de muncă… Dacă ești agricultor nu ai nici program, nici șef şi trebuie să ai putere de muncă”. Este obosit, așa că decid să nu insist. Între timp, un alt bătrân ni s-a alăturat. Este înalt, încă în formă, cu chipul blând și îmbujorat care aduce o seninătate fermecătoare. Ne prezentăm; se numește Mircea Drăgoi, are 74 de ani. Cred că a înțeles că sunt italian, pentru că îmi spune că are trei copii în Italia, toți în Toscana. Îl întreb timid cum trăiește această realitate, iar expresia lui se schimbă: „Rău”, murmură cu o grimasă dureroasă, „Foarte rău”. Ei trebuie să-și facă propria viață, dar noi, părinții … ”. Simt cum se stinge nevoia de-ai mai pune alte întrebări. Dar este el însuși, cu ochii în gol, cel care continuă: „ Înainte era mai bine. Toți lucrau, fabricile funcționau și fiii rămâneau aici”. Face o pauză, îți atinge capul cu un deget și spune ceva uimitor: „Poate că-s nebun, dar am crezut că nu vor pleca”.
Îl privesc surprins: “De ce?”
Îl văd emoționat: “Nu știu … nu știu …”.
Între timp, ca și cum ar apărea de nicăieri, niște femei vorbesc și zâmbesc sub un arțar ce a generat un cerc de umbră care pare a fi trasat de compasul unui geometru. Una înaintează; este soția lui Mircea, numele ei este Maria. Este mică, are fața întunecată și încrețită ca a tuturor femeilor de la țară, dar ochii foarte vioi, tinerești.
“Maria, văd că sunteți vesele, mulțumesc Domnului.”
Ridica îndoielnic barbia: „Cândva eram mai veseli …”
„ Știu că fiii dumneavoastră locuiesc în Italia”.
„Odată eram cu toții fericiți. Dar dacă Domnul așa vrea … Fericirea azi este, mâine nu mai este. Pentru că sunt atât de multe rele … Aici, chiar dacă nu-l faci, îl vezi.”
Nu înțeleg și îi cer Marcelei să-i spună să se explice mai bine.
Maria apleacă capul: “Ascultă, vii din oraș?”
Răspund da, chiar dacă într-un oraș am trăit doar câțiva ani.
„Atunci vezi răul și nu îl vezi. Acolo nu vă cunoașteți, fiecare se gândește la sine. Dar aici, în timp ce mănânci, sau râzi, sau îți faci treburile îți bat la ușă. ‘Maria, Liviu este bolnav, s-a făcut negru.’ Te duci acolo și-l găsești deja mort. Aici se știe totul, chiar și când îi moare un animal cuiva. Știi totul și despre cei care au plecat. Dacă lucrează, dacă sunt bine, dacă suferă … “.
Una dintre femeile în vârstă prezente îmi atrage atenția și mă privește cu ochi în care am citit o resemnare amestecată cu o mare demnitate: „Am avut opt copii. Unul a murit la 5 luni, iar unul la 58 de ani. Mi-au mai rămas șase. Apoi am 14 nepoți și 10 strănepoți. Una dintre fiice trăiește în străinătate, în Belgia “.
Numele femeii este Lucreția Negoiță, are 80 de ani și este văduvă de patru ani. Una dintre fiice, care a venit să o viziteze astăzi, dorește să-mi vorbească. Are o expresie mândră și privirea i se aprinde când vorbește: „Sunt 150 de case aici, acum treizeci de ani, toate erau pline de oameni. Acum sunt locuite doar jumătate din ele. Odată vedeai foarte mulți tineri în Negritești, dar acum …Câte unul lucrează, unii sunt șomeri, alții fac servicii utile pentru comunitate, un fel de ajutor social. Vrei să știi cât sunt plătiți? O sută cincizeci de lei pe lună. Sunt 40 de euro … .”
Înțeleg că în exodul tinerilor există un aspect epocal dureros, poate chiar dramatic: a pleca înseamnă a pleca pentru totdeauna, a-ți părăsi părinții; înseamnă să renunți la ceea ce ți-a hrănit sufletul, lucruri pe care riști să le regăsești doar în memorie, în nostalgie, în dor. Când este vorba de emigrare, este firesc să ne gândim la cei care fug de războaie, distrugere, foame sau sărăcie. Dar poate că părăsirea acestui colț de paradis moldovenesc, un pământ atât de frumos și potențial atât de prosper, doare și mai tare.
Se va stinge oare Negritești? Sau va interveni o schimbare, un proces care va schimba destinul acestui sat? Îmi vine în minte Eminescu, care se temea de evoluția bruscă și necontrolată, de acele „sărituri” capabile să provoace fracturi irreparabile în substratul autohton și vital al unui organism social. Și în inima mea se insinuează dorința disperată ca satele ca Negritești să nu piardă – în ciuda modernizării inevitabile și juste – spiritul atavic care le-a adus aproape intacte până în zilele noastre.
Mulțumesc femeilor și aș dori să le las în pace, dar nu pot evita o ultimă întrebare fiicei Lucreției: „Tu ai rămas aici și fiii tăi sunt tineri. Ce se va întâmpla aici? “
Clipește : „Răspundeți voi. Noi nu avem răspunsuri. Poate că cel al unui străin ni se va parea Evanghelic. Dvs. aveți un răspuns?”
Înghit în sec, în timp ce salut prietenoasele țărănci din Negritești și dau să plec, dar Marcela atrage atenția Lucreției, apoi indică cu degetul spre mine spunând zâmbitoare: „El este îndrăgostit de doine și de colinde”.
„Doine?” șoptește femeia. Privirea ei devine catifelată; ochii sunt trăsătura cea mai remarcabilă a locuitorilor acestui loc: mari, strălucitori și în același timp senini și atenți, melancolici și vii, uimiți și întrebători. Lucreția coboară imperceptibil capul, îl ridică din nou, privește fix în față și încet, aproape timid, intonează un cântec ca un lament.
Gândul se duce numaidecăt….la Noica. „Fiecare creație”, a scris filozoful în Rațiunea ființei, „s-a născut dintr-un strigăt sau o tăcere”.Țăranii munceau, sufereau, uneori plângeau. Tăcerea care urma era întreruptă de aceste nelipsite cântece de melancolie, în care s-au condensat secole de istorie umană trăită cu mâinile întinse spre pământ și ochii îndreptați spre Cer. Nu există poet român care să fi rezistat farmecului doinelor. Cele mai frumoase versuri dedicate acestor cânturi sunt ale unui transilvănean legat de Moldova, Octavian Goga, care în poezia” Noi” își imaginează că „ privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte;
Când bocetul Lucreției se stinge, mă simt ca și cum m-aş găsi în fața lespedelor unui trecut care cere cu umilință să nu moară. Timp de secole, aceste cântece populare au răsunat doar în mediul rural românesc, conturând eposul lumii țărănești. Astăzi, doinele și colindele sunt patrimoniu cultural al României și mulțumim lui Dumnezeu, este posibil să ne bucurăm de ele oriunde există o comunitate românească.
Cerusem să vedem biserica din Negritești și am fost satisfăcuți. Cu un plan de cruce grecească, pictat în exterior într-un alegru albastru deschis, biserica este mică, dar foarte drăguță. Părintele Dumitru, un tânăr frumos, înalt și robust, se pune imediat la dispoziția noastră. Biserica, explică, a fost ridicată între anii 1991-1994. Pe 24 septembrie 1995, cu o ceremonie religioasă solemnă, a fost închinată Sfântului Dimitru. Sfântul Mare Mucenic din Tesalonic, torturat în 306, sub împăratul Dioclețian. Arhitectura este o combinație între stilul moldovenesc și bizantin; neo-bizantine sunt, de asemenea, picturile din interior, care înfățișează principalii sfinți și martiri ai Ortodoxiei. În naos, preotul paroh indică icoana Sfântul Dumitru, așezată, desigur, în partea dreaptă a iconostasului; acesta a fost construit și modelat de cetățeni, folosind pur si simplu instrumentele de care dispuneau. Imaginea este impresionantă, nici măcar nu pare în stilul bizantin: înfățișează un tânăr cu părul pe umeri, care poartă o cruce în mâna dreaptă și o suliță în stânga. „Este una dintre puținele imagini întregi ale sfântului”, explică părintele Dumitru.
Îmi amintesc că unii istorici (atenianul Alexander Polites și englezul John Cuthbert Lawson mai presus de toți) susțin că Sfântul Dumitru nu este decât transmutarea în sfântul creștin al zeiței grecești Demetra, proces care a vizat alte zeități olimpice atunci când mesajul lui Isus a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Este o reminiscență pe care o voi păstra pentru mine; în orice caz, bravii țărani din Negritești și-au ales bine Patronul, pentru că Sfântul Dimitrie este ocrotitorul culturilor și fertilității în lumea creștină (la fel cum Demetra era Zeița protectoare a agriculturii, a căsătoriei și a legilor sacre). Când suntem pe cale să ieșim, părintele Dumitru indică unul din pereții laterali ai bisericii, pe care este pictată figura destul de urâtă a unui serafim. Aflăm că cel de-al doilea paroh al bisericii a cerut-o pentru a acoperi numele persoanelor care au contribuit la construirea clădirii sacre, astfel încât să nu se poată mândri cu gestul lor de caritate. Înainte de a saluta, părintele ne vorbește despre sărbătoarea Sfântul Dumitru și are grijă să ne informeze că biserica este întotdeauna plină în timpul slujbelor religioase. Maria, care respecta poruncile Domnului, ritualurile bisericești și posturile, mi-a spus aceleași lucruri.
Am știut dintotdeauna că pământul românesc este pătruns de o veche și ferventă religiozitate; Nu știam însă că tocmai în regiunea în care mă aflu spiritualitatea oamenilor s-a dezvoltat într-o formă complet specifică.
De fapt, în România și în special în Moldova, monahismul, încă de la înființarea sa, a încurajat forme de viață creștină înrădăcinate în tradiția isihastă. Isihia este starea de pace interioară care se atinge intrând în uniune intimă cu Domnul; religiozitatea înnăscută a sufletului românesc a găsit într-o natură generoasă și necontaminată un aliat ideal pentru a ajunge pacea spirituală izvorâtă din comuniunea cu Absolutul.
Așa s-au născut așa-numitele „așezăminte isihaste sătești ”, mici comunități care gravitau în jurul primelor așezări de viață isihastă. Se întâmpla ca unii credincioși, care doreau să trăiască isihia, să părăsească centrele locuite pentru a se retrage în poienele pădurilor sau în adâncurile vreunei văi sau în munți. De-a lungul timpului, unii păstori, țărani sau credincioși locali se alăturau pustnicului, pentru a împărtăși viața de rugăciune și de liniște interioară. Treptat, au fost construite chilii, biserici, locuințe dând astfel viață unor noi mici comunități, așa numitele așezăminte isihaste sătești.
Meritul acestor agregări născute din credința oamenilor este incalculabil. În ele își au originea sute de sate românești; în plus, majoritatea mănăstirilor încă existente au fost construite pe locurile care au găzduit o primă așezare isihastă. Dar faptul extraordinar este că în România, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în restul lumii creștine, acest tip de așezăminte sătești au supraviețuit consolidării și structurării monahismului. În mod special, în Moldova, așezămintele isihaste au continuat să funcționeze ca centre vii și productive chiar și atunci când au apărut marile mănăstiri Neamț (1370), Bistrița (1407), Pȃngărați (1560), iar mai târziu cele din Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec; așa se face că regiunea Neamțului rămâne timp de secole, cel mai mare centru de viață isihastică din Moldova.
Privilegiul spiritual al acestui pământ nu se oprește aici. Toată lumea știe că doctrina isihastă a Muntelui Athos, întemeiată pe rugăciunea inimii (sau rugăciunea lui Iisus), a fost răspândită în țările slave de către marele stareț Paisij Veličkovskij (1722 – 1794), datorită mai ales traducerii din slavonă a Filocaliei grecești, a Dobrotoljubiei, tipărit la Moscova în anul 1793. Ei bine, dacă Paisij începe cunoașterea isihasmului la Muntele Athos, în Moldova va găsi exemplul viu; și în mănăstirile Neamț, Secu și Dragomirna această comoară spirituală va înflori din nou, creând un model de viață monahală care va aduce schimbări importante în organizarea Bisericilor orientale, în special a celor românești și rusești.
După-amiază, în timp ce soarele încă strălucește senin și prietenos, umbrele încep să alunece lateral, iar în aerul uscat și parfumat al fânului, fiecare element amorțește ușor. Ne îndreptăm spre cimitir, ultima casă pământească a locuitorilor din Negritești. Este un crâmpei de teren perfect pătrat, situat pe partea stângă a străzii principale. Se poate ajunge urmând o lungă stradă ierboasă, care urcă ușor printre livezi, grădini și case țărănești. Este un drum care miroase a plante, esențe vegetale și viață rurală; cimitirul nu are aspectul grav al altor cimitire, deoarece mormintele sunt împodobite cu flori, iar tufele de ierburi sălbatice cresc între ele. Cufundat într-o liniște la fel de imensă ca şi îndepărtatul orizont, plin de simboluri care se referă simultan la viață și moarte, cimitirul din Negritești nu intimidează, nu inspiră tristețe, ci salută, consolează cu cuvinte clare, pe care aproape că le aud: „Eu sunt ultimul cămin al acestor oameni. Pământul meu este același pe care l-au iubit și l-au îngrijit. În el se odihnesc în pace; trupul lor este aici, însă sufletul lor este în altă parte, așa cum au crezut întotdeauna ”.
Crucea sub care se află Maria Timariu este făcută din lemn, precum toate cele ale persoanelor care au murit recent; atunci când vor arăta uzura timpului, acestea vor fi înlocuite cu altele din fier, marmură sau granit. Crucile din Negritești nu au scris pe ele nimic altceva decât numele şi prenumele decedatului, data naşterii şi a decesului. Dar ele comunică; nu imploră, ci cer în liniște un gând, o amintire, o rugăciune. Și amintirea de când am însoțit-o pe Maria la Sacro Speco din Subiaco (Italia) este încă foarte vie, ca și alte episoade din existența ei simplă și înțeleaptă, pe care exemplul ei, crucea vieții pe care a adus-o întotdeauna cu bunătate și demnitate, ne invită să le împărtășim.
Maria a murit într-un spital din Roma, unde fiica Maria și nepoata ei Diana au îngrijit-o cu drag până în ultimele clipe. Trei zile mai târziu a fost înmormântată în acest cimitir. A murit în rugăciune, așa cum făcuse întotdeauna de-a lungul vieții; ea nu a ignorat niciodată că moartea este, de asemenea, și mai presus de toate, un exercițiu spiritual. Maria avea acel sentiment de acceptare a morții pe care fiecare român adevărat ȋl poartă în inimă sa; credea în reîntâlnirea cu sufletul pământului natal, cu soțul ei Constantin, cu Domnul.
Am crezut că mă voi emoționa la mormântul ei. Dar nu a fost așa; spun o rugăciune, cu cuvintele mele, mulțumindu-i Mariei pentru ceea ce ne-a lăsat. Știu de ce nu am plâns: Maria și-a trăit viața pe deplin, iar acum, după moarte, locul ei este printre cei drepți; atunci de ce să plâng?
La ieșire, chiar lângă poarta de intrare în cimitir, două femei în vârstă vin să ne ȋntâmpine și ne întreabă de ce ne aflăm aici. Când afirm că am venit pentru Maria Timariu, bat din palme și zâmbesc. Sunt nepoatele Mariei, fiicele unui frate al ei, numele lor sunt Areta și Zenovia. În cinci minute ne ilustrează întregul arbore genealogic al familiei, apoi ne mulțumesc și ne binecuvântează. Când o îmbrățișez pe Zenovia, simt că trupul ei miroase a mir. Mă strânge tare, de parcă aș fi un copil, simt mirosul de mir amestecat cu un iz de câmp, de iarbă și flori și aș dori să repet gestul la nesfârșit: este unul dintre cele mai intense și emoționante îmbrățișări pe care le-am primit vreodată.
Acum putem pleca; mica procesiune de vizitatori din Negritești iese agale din cimitir; ne aruncăm unii la alții priviri pline de emoții amestecate cu o ciudată bucurie interioară. Sau poate nu, poate nu este nimic deosebit în bucuria noastră sufletească: pur și simplu am petrecut câteva ore intense și plăcute în compania Negriteştilor și a locuitorilor săi.
Seara sosește. În aerul devenit languid și leneș, imensa bolta cerească pare umanizată și coboară ca și cum ar dori să strângă micul Negritești într-o voluptuoasă îmbrățișare. Curând întunericul se îngroașă în jurul satului, dar ferestrele puternic iluminate și acoperișurile emailate de candida lumină a lunii pare să sugereaze că acest pământ va fi în continuare martor la povești și evenimente, la bucurii și drame, la nașteri și morți, că va vedea în continuare țărani și personaje de rang.
Și în sfârșit, întrebarea care răsuna în sufletul meu de ceva timp ca și frenezia încântătoare și stupefiată a lui Proust în fața gustului micuței madeleine, a avut răspunsul: dacă dragostea m-a condus aici, a fost pentru a descoperi că pe acest pământ totul păstrează o profundă amprentă umană armonizată cu o aură de sacralitate care transcende contingentul.
Cerusem să vedem biserica din Negritești și am fost satisfăcuți. Cu un plan de cruce grecească, pictat în exterior într-un alegru albastru deschis, biserica este mică, dar foarte drăguță. Părintele Dumitru, un tânăr frumos, înalt și robust, se pune imediat la dispoziția noastră. Biserica, explică, a fost ridicată între anii 1991-1994. Pe 24 septembrie 1995, cu o ceremonie religioasă solemnă, a fost închinată Sfântului Dimitru. Sfântul Mare Mucenic din Tesalonic, torturat în 306, sub împăratul Dioclețian. Arhitectura este o combinație între stilul moldovenesc și bizantin; neo-bizantine sunt, de asemenea, picturile din interior, care înfățișează principalii sfinți și martiri ai Ortodoxiei. În naos, preotul paroh indică icoana Sfântul Dumitru, așezată, desigur, în partea dreaptă a iconostasului; acesta a fost construit și modelat de cetățeni, folosind pur si simplu instrumentele de care dispuneau. Imaginea este impresionantă, nici măcar nu pare în stilul bizantin: înfățișează un tânăr cu părul pe umeri, care poartă o cruce în mâna dreaptă și o suliță în stânga. „Este una dintre puținele imagini întregi ale sfântului”, explică părintele Dumitru.
Îmi amintesc că unii istorici (atenianul Alexander Polites și englezul John Cuthbert Lawson mai presus de toți) susțin că Sfântul Dumitru nu este decât transmutarea în sfântul creștin al zeiței grecești Demetra, proces care a vizat alte zeități olimpice atunci când mesajul lui Isus a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Este o reminiscență pe care o voi păstra pentru mine; în orice caz, bravii țărani din Negritești și-au ales bine Patronul, pentru că Sfântul Dimitrie este ocrotitorul culturilor și fertilității în lumea creștină (la fel cum Demetra era Zeița protectoare a agriculturii, a căsătoriei și a legilor sacre). Când suntem pe cale să ieșim, părintele Dumitru indică unul din pereții laterali ai bisericii, pe care este pictată figura destul de urâtă a unui serafim. Aflăm că cel de-al doilea paroh al bisericii a cerut-o pentru a acoperi numele persoanelor care au contribuit la construirea clădirii sacre, astfel încât să nu se poată mândri cu gestul lor de caritate. Înainte de a saluta, părintele ne vorbește despre sărbătoarea Sfântul Dumitru și are grijă să ne informeze că biserica este întotdeauna plină în timpul slujbelor religioase. Maria, care respecta poruncile Domnului, ritualurile bisericești și posturile, mi-a spus aceleași lucruri.
Am știut dintotdeauna că pământul românesc este pătruns de o veche și ferventă religiozitate; Nu știam însă că tocmai în regiunea în care mă aflu spiritualitatea oamenilor s-a dezvoltat într-o formă complet specifică.
De fapt, în România și în special în Moldova, monahismul, încă de la înființarea sa, a încurajat forme de viață creștină înrădăcinate în tradiția isihastă. Isihia este starea de pace interioară care se atinge intrând în uniune intimă cu Domnul; religiozitatea înnăscută a sufletului românesc a găsit într-o natură generoasă și necontaminată un aliat ideal pentru a ajunge pacea spirituală izvorâtă din comuniunea cu Absolutul.
Așa s-au născut așa-numitele „așezăminte isihaste sătești ”, mici comunități care gravitau în jurul primelor așezări de viață isihastă. Se întâmpla ca unii credincioși, care doreau să trăiască isihia, să părăsească centrele locuite pentru a se retrage în poienele pădurilor sau în adâncurile vreunei văi sau în munți. De-a lungul timpului, unii păstori, țărani sau credincioși locali se alăturau pustnicului, pentru a împărtăși viața de rugăciune și de liniște interioară. Treptat, au fost construite chilii, biserici, locuințe dând astfel viață unor noi mici comunități, așa numitele așezăminte isihaste sătești.
Meritul acestor agregări născute din credința oamenilor este incalculabil. În ele își au originea sute de sate românești; în plus, majoritatea mănăstirilor încă existente au fost construite pe locurile care au găzduit o primă așezare isihastă. Dar faptul extraordinar este că în România, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în restul lumii creștine, acest tip de așezăminte sătești au supraviețuit consolidării și structurării monahismului. În mod special, în Moldova, așezămintele isihaste au continuat să funcționeze ca centre vii și productive chiar și atunci când au apărut marile mănăstiri Neamț (1370), Bistrița (1407), Pȃngărați (1560), iar mai târziu cele din Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec; așa se face că regiunea Neamțului rămâne timp de secole, cel mai mare centru de viață isihastică din Moldova.
Privilegiul spiritual al acestui pământ nu se oprește aici. Toată lumea știe că doctrina isihastă a Muntelui Athos, întemeiată pe rugăciunea inimii (sau rugăciunea lui Iisus), a fost răspândită în țările slave de către marele stareț Paisij Veličkovskij (1722 – 1794), datorită mai ales traducerii din slavonă a Filocaliei grecești, a Dobrotoljubiei, tipărit la Moscova în anul 1793. Ei bine, dacă Paisij începe cunoașterea isihasmului la Muntele Athos, în Moldova va găsi exemplul viu; și în mănăstirile Neamț, Secu și Dragomirna această comoară spirituală va înflori din nou, creând un model de viață monahală care va aduce schimbări importante în organizarea Bisericilor orientale, în special a celor românești și rusești.
După-amiază, în timp ce soarele încă strălucește senin și prietenos, umbrele încep să alunece lateral, iar în aerul uscat și parfumat al fânului, fiecare element amorțește ușor. Ne îndreptăm spre cimitir, ultima casă pământească a locuitorilor din Negritești. Este un crâmpei de teren perfect pătrat, situat pe partea stângă a străzii principale. Se poate ajunge urmând o lungă stradă ierboasă, care urcă ușor printre livezi, grădini și case țărănești. Este un drum care miroase a plante, esențe vegetale și viață rurală; cimitirul nu are aspectul grav al altor cimitire, deoarece mormintele sunt împodobite cu flori, iar tufele de ierburi sălbatice cresc între ele. Cufundat într-o liniște la fel de imensă ca şi îndepărtatul orizont, plin de simboluri care se referă simultan la viață și moarte, cimitirul din Negritești nu intimidează, nu inspiră tristețe, ci salută, consolează cu cuvinte clare, pe care aproape că le aud: „Eu sunt ultimul cămin al acestor oameni. Pământul meu este același pe care l-au iubit și l-au îngrijit. În el se odihnesc în pace; trupul lor este aici, însă sufletul lor este în altă parte, așa cum au crezut întotdeauna ”.
Crucea sub care se află Maria Timariu este făcută din lemn, precum toate cele ale persoanelor care au murit recent; atunci când vor arăta uzura timpului, acestea vor fi înlocuite cu altele din fier, marmură sau granit. Crucile din Negritești nu au scris pe ele nimic altceva decât numele şi prenumele decedatului, data naşterii şi a decesului. Dar ele comunică; nu imploră, ci cer în liniște un gând, o amintire, o rugăciune. Și amintirea de când am însoțit-o pe Maria la Sacro Speco din Subiaco (Italia) este încă foarte vie, ca și alte episoade din existența ei simplă și înțeleaptă, pe care exemplul ei, crucea vieții pe care a adus-o întotdeauna cu bunătate și demnitate, ne invită să le împărtășim.
Maria a murit într-un spital din Roma, unde fiica Maria și nepoata ei Diana au îngrijit-o cu drag până în ultimele clipe. Trei zile mai târziu a fost înmormântată în acest cimitir. A murit în rugăciune, așa cum făcuse întotdeauna de-a lungul vieții; ea nu a ignorat niciodată că moartea este, de asemenea, și mai presus de toate, un exercițiu spiritual. Maria avea acel sentiment de acceptare a morții pe care fiecare român adevărat ȋl poartă în inimă sa; credea în reîntâlnirea cu sufletul pământului natal, cu soțul ei Constantin, cu Domnul.
Am crezut că mă voi emoționa la mormântul ei. Dar nu a fost așa; spun o rugăciune, cu cuvintele mele, mulțumindu-i Mariei pentru ceea ce ne-a lăsat. Știu de ce nu am plâns: Maria și-a trăit viața pe deplin, iar acum, după moarte, locul ei este printre cei drepți; atunci de ce să plâng?
La ieșire, chiar lângă poarta de intrare în cimitir, două femei în vârstă vin să ne ȋntâmpine și ne întreabă de ce ne aflăm aici. Când afirm că am venit pentru Maria Timariu, bat din palme și zâmbesc. Sunt nepoatele Mariei, fiicele unui frate al ei, numele lor sunt Areta și Zenovia. În cinci minute ne ilustrează întregul arbore genealogic al familiei, apoi ne mulțumesc și ne binecuvântează. Când o îmbrățișez pe Zenovia, simt că trupul ei miroase a mir. Mă strânge tare, de parcă aș fi un copil, simt mirosul de mir amestecat cu un iz de câmp, de iarbă și flori și aș dori să repet gestul la nesfârșit: este unul dintre cele mai intense și emoționante îmbrățișări pe care le-am primit vreodată.
Acum putem pleca; mica procesiune de vizitatori din Negritești iese agale din cimitir; ne aruncăm unii la alții priviri pline de emoții amestecate cu o ciudată bucurie interioară. Sau poate nu, poate nu este nimic deosebit în bucuria noastră sufletească: pur și simplu am petrecut câteva ore intense și plăcute în compania Negriteştilor și a locuitorilor săi.
Seara sosește. În aerul devenit languid și leneș, imensa bolta cerească pare umanizată și coboară ca și cum ar dori să strângă micul Negritești într-o voluptuoasă îmbrățișare. Curând întunericul se îngroașă în jurul satului, dar ferestrele puternic iluminate și acoperișurile emailate de candida lumină a lunii pare să sugereaze că acest pământ va fi în continuare martor la povești și evenimente, la bucurii și drame, la nașteri și morți, că va vedea în continuare țărani și personaje de rang.
Și în sfârșit, întrebarea care răsuna în sufletul meu de ceva timp ca și frenezia încântătoare și stupefiată a lui Proust în fața gustului micuței madeleine, a avut răspunsul: dacă dragostea m-a condus aici, a fost pentru a descoperi că pe acest pământ totul păstrează o profundă amprentă umană armonizată cu o aură de sacralitate care transcende contingentul.
Omul din Negritești, metafizica culorilor din Negritești sunt doar formule, poate copleșiri sentimentale puțin exagerate? Nu: omul din Negritești este omul care a fost mereu împăcat cu pământul, omul care îi cunoaște comorile și îi contemplă frumusețea, omul care încă găsește timpul și dorința de a cânta și pentru care nu există diferență între fapte și cuvinte. Este omul care reușește să iubească fără dorința de a poseda: pentru că nu se poate poseda aurul recoltelor și al icoanelor, albastrul fluviilor și al cerului, sângeriul focului și al fructelor coapte, verdele frunzelor și al câmpiilor. Acestea sunt culorile Negriteștiului, pe care Maria Timariu le-a iubit toată viața; și dacă exprimă o metafizică este pentru că sunt culorile zorilor universului, ale unei naturi care se oferea omului ca realitate și în același timp ca mit, ca cel mai frumos basm pe care ni se permite nu doar să-l narăm, ci să-l și trăim.
Armando SANTARELLI
Multe mulțumiri pentru contribuția valoroasă primită din partea Marcelei Ciobanu, Alinei Monica Turlea și Cristinei Vasiloiu.
Traducere în limba română de Iuliana Brândușa Olariu
Traducere în limba română de Iuliana Brândușa Olariu
