Epoca modernă și-a asumat în mod clar și radical sarcina de-a distruge simbolic și efectiv cultura tradițională minând din temelii instituțiile sale fondamentale precum biserica, familia și statul care sunt purtătoare la rândul lor a acelor principii imutabile și veșnice care au caracterizat incontestabil până azi istoria omului pe Pământ în diferitele sale forme.[1]
Începând cu Renașterea însă, a început să-și facă apariția în sfera publică lumea Subversiunii care mai târziu va reuși, prin Revoluția franceză, să se legitimeze în istorie impunându-și non-valorile drept dogme. Astfel, anul 1789 a devenit pragul între civilizația tradițională, bazată pe principii eterne, și cea modernă care relativizează totul la proporții puramente umane debarasându-se de orice principiu de ordin superior.[2]
În sfera politică această derivă de a reconduce totul la măsura omului, considerat ca un scop în sine, a dus la o coborâre continuă, scăriță după scăriță, până la sistemul cel mai inferior posibil, cel al satisfacerii exclusive al nevoilor materiale, dând naștere astfel democrației socialiste și celei liberal-capitaliste.
În opera sa, Jahre der Entsheidung (Anii deciziei), Spengler critica cele două sisteme politice pentru tendința lor de a sacrifica orice resursă spirituală sau culturală de care omul dispune pentru bunăstarea materială fără limite, ”viața este organizată exclusiv pe latura economică” iar ”voința de putere faustiană este transformată din creștere organică în mecanizare fără suflet”.[3]
Pe de o parte putem afirma că încercarea comuniștilor de a răsturna scara valorială tradițională a fost implementată, pentru așa spune, în mod direct, strategiile latente fiind unele marginale. Ordinea socialistă era impusă forțos fără consens, ceea ce cu toții cunoșteau, bisericile erau dărâmate la vederea tuturor iar opozanții arestați și reeducați prin constrângere.
Constrângerea însă este ca o grămadă de pietre alineate și toate la fel, care nu vor da niciodată viață la nimic. A constrânge înseamnă a întemnița ceea ce poartă intrinsec posibilitatea unei evadări.[6]
Democrația liberal-capitalistă, pe de altă parte, care s-a dezvoltat și perfecționat mai întâi în USA, va fi cea care mai cu tenacitate va reuși să propăvăduiască ideile subversive illuministe minând orice concepție sacră a existenței printr-un nou savoir faire. În mod diferit față de tovarășii comuniști, americanii vor reuși prin ceea ce este denumită soft power să monopolizeze dimensiunea culturală împărtășind, prin construirea de nevoi artificiale sau exploatând cele reale, ideile, „valorile” și obiectivele lor.[4] Astfel ateismul distrugător de biserici, internaționalismul distrugător de neamuri și materialismul distrugător de familii, odată respinse pentru că erau impuse, astăzi, sub forma lor actualizată de laicism, multiculturalism și consumerism, sunt acceptate de marea majoritate.
Partidele comuniste propagandau deschis lupta de clasă pentru a destabiliza din interior Statele, inflăcărând muncitorii din toate țările la rebeliune prin greve care deseori sfârșeu în conflicte de stradă. Mizeria claselor de jos era bine strumentalizată pentru a ataca Biserica, si deci principiul reprezentat de ea, Dumnezeu, trasformând cuvintele biblice ”nu vă adunați comori pe pământ ci în cer” într-o justificare a sărăciei și a exploarării construită de clasele dominante. Astfel ateismul și internaționalismul luptei de clasă își propuneau să distrugă Biserica, Statul și implicit familia, principalul pilastru al ordinii patriarhale tradiționale.
Produsele celei de a doua revoluție industrială, democrația de masă, producția de masă și comunicarea de masă, vor reuși să plasmeze printr-un adevărat proces de inginierie socială imaginariul colectiv și, în același timp, să rupă firul intergenerațional de transmisie a înțelepciunii tradiționale.[5] Așadar, saltul de calitatea desăvârșit de americani constă nu a constrânge ci a converti, ceea ce în definitivă înseamnă a cuceri, nelăsând de această dată spațiu unei eventuale eliberări deoarece omul a aderat „singur” iar în sistemul liberal-democrat, formal el este deja liber în virtutea drepturilor și garanțiilor constituționale. Problema însă este că mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente latent, printr-un limbaj mai comun s-ar spune duhovnicesc, pe când dimensiunea spirituală este din ce în ce mai marginalizată din sfera publică devenind un simplu fapt privat. Laicismul democrației liberal-capitaliste, asemenea democrației socialiste, ignoră un adevăr esențial: libertatea exterioară nu mai are valoare dacă sufletul omului este robit de nevoile lumeşti. Și cum se poate elibera un popor când îi lipsește orice riferiment sacru? Dacă nu există nimic deasupra ta nu poți primi nimic, decât de la tine însuți. Dar ce-ai putea primi de la o oglindă goală?
Violența și constrângerea sunt de această dată excepția și nu regula în tactica de subversiune. Desigur nu pentru că s-ar crede cu fermitate în declarațiile abstracte ale drepturilor omului, care chiar și ele sunt de sorgintă antitradițională, ci pentru că s-a înțeles un lucru esențial: inamicul reprezintă aceași formă care te obligă să te formezi din interior și care te transformă. Marea, de exemplu, este inamicul corabiei deoarece este gata să o înghită dar ea este în același timp și cea care în decursul generațiilor a sculptat corpul navei dându-i forma actuală întemeind-o și înfrumusețind-o. Fără inamici nu se poate avea nici formă și nici dimensiune. De aceea sistemul nu întreprinde nicio luptă în câmp deschis ci doar bătălii subtile, invizibile, care să nu întărească opozanții dându-le un inamic vizibil contra cui să se „sculpteze”.
Colonialismul american funcționează după acest principiu. El nu este un colonialism de tip teritorial care necesită utilizarea de trupe pentru anexări prin forță și constrângere, ci este mai degrabă un colonialism atipic care se propăvăduiește prin controlul imaginației colective, folosindu-se în principal de industria de divertisment (cinema, muzică, videojocuri,..). Un exemplu îl reprezintă copiii care de mici toți vor să fie cowboys deoarece indienii, conform imaginației colective cultivată, sunt cei răi, neștiind de fapt că aceștia au fost victimele unui adevărat genocid despre care astăzi se preferă să nu se prea vorbească.
Copiii sunt miza noului război invizibil între tradiție și subversiune. Dacă păriții acestora și-au însușit normele morale și sistemul de valori, care servesc drept criteriu de discriminare a binelui de rău, într-o societate care încă nu era supusă tehnologiilor informaționale, când relațiile interumane erau încă primare, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Acum este foarte greu să ne imaginăm ce capacitate de selecție vor avea generațiile care nu vor mai cunoaște lumea dinaintea apariției rețelei globale. Astăzi, prin controlul educației și prin cultura de masă se încearcă reducerea autorității părinților împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-și crește copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune că agenții culturii subversiunii îi „răpesc” pe copii de lângă părinții lor și din cadrul culturii tradiționale, tot așa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu silă pe băieții popoarelor creștine pentru a-i transforma în războinici ai imperiului – ienicerii.[7]
Se pare că lumea construită în atâția ani de bătălii, de lacrimi și de suferință a fost deja condamnată să se termine aici. Dar noi cei care refuzăm această condiție să nu ne lăsăm păcăliți de noua maladie.
________________________________________
[1] Deși se face referire la noțiunea de Stat, acesta nu trebuie înțeles în versiunea sa modernă, încât Stat modern, ci ca acea entitate de organizație organică și simbol al puterii temporale a unui neam. Din punct de vedere politic Regatul reprezinta entitatea statala cea mai perfectă fiind el simbolul unei ierarhii care are in varf pe Dumenezeu.
[2] René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni Mediterranee, Roma, 2010, pg. 107
[3] David Ellwood, Una sfida per la modernità, Carocci editore, Roma, 2012, pg. 95
[4] Ivi, pg. 17
[5] Ivi, pg. 55
[6] Antoine de Saint Exupéry, Cittadella, Edizioni Borla, Roma, 199, pg. 214
[7] Mihai Cristea, Cultura desfrâului a ieșit să vă vâneze copiii, în Familia Ortodoxă, nr.2, 2010, pg. 37
0 commenti:
Trimiteți un comentariu