Șezătoare literară In memoriam Doina și Ion

În atmosfera informală a șezătorii într-o casă italiană ce gazduiește o familie românească i-am comemorat pe regretații artiști Aldea Teodorovici cu o carte despre memorie și filmul lui Virgil Mărgineanu “Te iubesc Ion și Doina”. Un prilej pentru a ne întreba încă odată care este contribuția noastră la cauza națională, un prilej pentru a conștientiza faptul că orice mare ideal are în spate o umbră densă de problematici pe care nu le putem ignora. De aici de la Roma, Columna lui Traian iluminată de culorile tricolorului nu poate umbri Coloana Infinitului lui Brâncuși iluminata de tristețea dărâmării casei în care a copilărit marele artist și realitatea celor două state românești - un gen de coloană infinită a comunismului metamorfizat în oligarhie, un fundal trist pentru Centenarul României. Cum să ieșim din acest impas demn de poezia lui Matei Vișniec “Eu tot la adevar, bine si frumos” cu eroul său liric căruia îi putrezea salteaua sub dânsul și îi mureau dușmanii de bătrânețe în timp ce el continua cu indârjire să reflecteze. În teorie am putea fi constructivi renunțând la fondurile Departamentului Românilor de Pretutindeni în favoarea reparării casei lui Brâncuși, si a celei lui George Enescu, și a Băilor Herculane lăsate în voia soartei, dar Ce facem noi cu două mari tristeți? (Denumirea cărții Eugeniei Bulat) a realităților politice din cele două state românești? Însă cum spunea Mihai Neamțu - Optimismul este o formă de politețe. Eram uniți noi românii de pe ambele maluri ale Prutului, la un parastas binecuvântat de Parintele Serafim Veșcan, nu era nici o vamă între noi, nici un străin nu ne încurca să fim în sintonie, iar scriitorul italian Armando Santarelli și alti doi oaspeți italieni au avut ocazia să fie conduși împreună cu noi de catre personajele Tatianei Niculescu Bran în proza plină de farmec a cărții "Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut" de către Lăcrămioara Niță și Valeriu Barbu. Tabloul cu lăcramioare ale pictoriței Viorica Petroff, prezentă împreună cu minunata sa familie, proaspăt înramat era alături de tablourile pictoriței Marcella Longo, bunei noastre prietene care ne-a paărăsit de curând. Și lacrimile unei mame care ne-a daruit cartea fiicei sale Maria Andrada Popa, care s-a stins la doar 28 de ani răpusă de cancer, din care vreau să vă citez un fragment: REVERSUL MEDALIEI. Azi sunt eu... mâine nu știu și nici nu pot promite. Parcă jucăm un rol și cu fiecare zi care trece ne perfecționăm tot mai mult. O să ajungem într-un final să ni se aducă ovații la scenă deschisă. Azi mă simt atât de frumoasă, deși n-am genele întoarse nici ruj, de catifea,,, dar simt cum din priviri cuprind tot universul. Deschid șifonierul și aleg o cămașă la întâmplare. E albastră... și n-am purtat-o niciodatș, dar azi o vreau. Mâine nu știu, și nici nu pot promite...Aceste rânduri mi-au fost ca un răspuns la reflectiile mele inspirate de poezia lui Matei Vișniec cu eroul său cu hainele încuiate în dulap, precum și minunata carte a Tatianei Niculescu Bran, care ne îndeamna să ne pregătim o casă încăpătoare pentru amintirile noastre pe care să le îngrijim și să ne îngrijim cu iubire necondiționată. Mai e mult de povestit, dar mai am nevoie de o șezatoare noua între timp e ora 7.05 iar trenul meu pleaca la 07.42, îmi croiesc timp doar să le mulțumesc tuturor oaspeților pomeniți mai sus, poeților George Lupașcu, Lidia Popa, Mariana Crăciun, prietenului drag Constantin Șorici, Liubei Marian, familiei Vremeș Grosu, Giuliei Bolea, Adrian Niță, scriitorului Vitalie Ciobanu care mi-a dăruit această carte minunată.

Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bucuresti și Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 si 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, secția română de la Londra. Între 2004 și 2008 a condus biroul BBC WS de la București. Din creația sa literară fac parte Spovedanie la Tanacu, Cartea judecătorilor, Regina Maria. Ultima dorința, Mihai I, ultimul rege al românilor, piesa de teatru „Brîncuși contra SUA".

Tatiana Ciobanu, Asociația Dacia

Continuă

De ce iubesc România - mărturia scriitorului italian Armando Santarelli

De ce m-am  îndrăgostit de România? Răspunsul la o astfel de întrebare nu este niciodată simplu. Este vorba de ceva profund, ceva legat de codurile secrete ale sufletului. Și cine ar fi în stare să le decodifice?

Iubirea nu se măsoară; dar se cîștigă, o simți ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Așadar, când am pus piciorul prima dată în România, (mult mai tîrziu față de alte Țări europene și mondiale), am simțit emoția care ne cuprinde atunci cînd ne întoarcem în țara natală după o lungă absență. Oriunde priveam vedeam ceva familiar, simplu și fascinant, transparent și misterios în același timp.

O dragoste tîrzie deci, dar tocmai de aceea matură, puternică, completă, ca pentru a umple un gol pe care sufletul meu l-a tolerat ignorând acea sursă capabilă de a aduce noi stimuli și interese în viața mea.

De fapt, înainte de diaspora română și de imensa emigrare în țara noastră, noi italienii știam destul de puține lucruri despre România. Știam despre regimul comunist al lui Ceaușescu, despre scriitorii Eliade și Ionesco, cunoșteam legendele legate de Dracula, știam despre performanțele sportive ale Nadiei Comaneci și ale lui Gheorghe Hagi, câte ceva despre bogățiile naturale ale Carpaților; în schimb nu știam aproape nimic despre geografia, istoria, literatura și aspectele sociale și politice ale țării, ai cărei locuitori păstrează în vene sîngele romanilor – așa cum recită în mod emoționant imnul național.

Din păcate, primele imagini ale României care mi-au trecut prin fața ochilor au fost cufundate intr-un dramatism și o durere greu de suportat. La începutul anilor 1990, televiziunea italiană a transmis un reportaj despre copiii români internați în condiții disperate în orfelinate ce păreau mai degraba lagere decât instituții sociale. Șocați și emoționați, eu și soția mea ne-am informat despre posibilitatea de a face ceva pentru bieții copii, dar ni s-a răspuns prompt că nu era ușor de făcut o adopție.

Am renunțat prea ușor, trebuie sa recunosc. Din acea seară tristă radarul meu interior s-a îndreptat cu interes spre această țară, așezată între Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Am început să-i citesc pe autorii români traduși în italiană, puțini de fapt, doar vreo antologie poetică și câteva opere ale scriiitorilor faimoși.  Unul dintre ei, Emil Cioran, filosof emigrat în Franța, vorbea despre România cu o iubire nedisimulată, descriind cu mare regret anii copilăriei petrecuți la poalele Carpaților și anii studenției în marile orașe universitare românești; și totuși nu pierdea ocazia de a stigmatiza atavica pasivitate a României, fragilitatea ei ca Națiune, incapacitatea de a se așeza ca o protagonistă la masa istoriei.

Cunoașterea gândirii lui Cioran mă făcea sa fiu sceptic, cel puțin cât era el, față de unele afirmații ale sale. Dar ca o confirmare brutală a acestora, în reportajele televiziunii italiene se vedeau alte imagini dureroase: cozi lungi de persoane ordonate în șiruri ca să cumpere puțină pîine sau puțin lapte, scene de sărăcie extremă, primele vești referitoare la diaspora românilor, care au trezit repede și interesul oamenilor din localitatea mea, Gerano.

Dar poporul acesta – mă întrebau – care se trage  din geți,  pe care Erodot îl considera  „cel mai drept și valoros dintre traci”,  și din romanii care ocupaseră Dacia, poporul nostru aliat deja din 1883 și mai apoi în cele două războaie mondiale, care a dat lumii pe unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai epocii moderne, poporul acesta trebuie sa aibă parte numai de suferință?

Nu am întirziat să mă împrietenesc cu românii prezenți la Gerano, descoperind astfel lucruri din ce în ce mai interesante. M-a impresionat dinamismul lor, vitalitatea, dorința de a da un sens schimbării drastice intervenite în viața lor. Observam legătura cu un prezent total diferit de cel la Națiunii în care emigraseră: leneș, sătul, liniștitor, al nostru; frământat de tenacitate, de obișnuința sacrificiului, de dorința de revanșă, al lor;

Chiar știind că româna face parte din familia limbilor romanice, am fost în mod deosebit surprins de marea asemănare lexicală, morfologică și sintactică cu italiana.

Când am avut în mână ediția din 1968 a Literaturii Române a lui Gino Lupi, am citit afimația care nu și-a pierdut nimic din extraordinarul ei: „Are ceva miraculos această limbă neolatină, care s-a păstrat în pofida pierderii oricărui contact cu lumea romană, ca o insulă printre talazuri zgomotoase de popoare, de rase și limbi total diferite”

Un alt aspect se impunea atenției mele: nu puțini dintre cei cu care vorbeam, povesteau cu melancolie despre Patria lor, chiar dacă nu în mod vădit critic.Dar indiferent că își adorau țara sau că ar fi fost dezamăgiți,  s-ar fi gîndit să se întoarcă sau să plece pentru totdeauna, toți terminau conversația în acest fel: „Dincolo de problemele pe care le avem, voi italienii nici nu vă puteți imagina ce frumoasă este România”.

Propagandă ușor de înțeles? Inevitabila nostalgie a celui departe de casă? Deja după primele două vizite am putut constata veridicitatea acestei afirmații, pentru că România este o țară de o  extraordinară și variată frumusețe. Piscurile aspre  și sălbatice ale Carpaților, pădurile cele mai intacte ale Europei, imensele văi verzi ale Moldovei. Fluviul cel mai important al Europei cu Delta Dunării – Patrimoniu Unesco din 1991 și Rezervația Biosferei la fel în patrimoniul Unesco din 1998, o arie de circa 600.000 de hectare care găzduiește toate speciile faunei acvatice de pe continentul nostru. Emoționantele bisericuțe de lemn din Maramureș, mânăstirile pline de fresce din Bucovina și cele armenești de pe Valea Oltului, schiturile-grădini din Piatra Neamț. Apoi Transfăgărășanul, pe care diferite reviste automobilistice îl consideră drumul cel mai frumos din lume (cei de la Top Gear declarau acest lucru în direct, în timp ce parcurgeau strada); al doilea  din lume ca mărime, ghețar subteran, cel de la Scărișoara, în Munții Apuseni, inferior ca mărime doar  ghețarului Eisriesenwelt de la Werfen,  Austria.

Dezolantă, stranie frumusețe a câmpiei Bărăganului. Apoi, capitala București care adună în centrul istoric toate lucrurile frumoase și importante care caracterizează unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Bijuteriile arhitectonice din Cluj Napoca, Sibiu, Brașov, Timișoara, Iași, Piatra Neamț, iar Sighișoara, ca o bomboană, unul dintre orașele medievale cele mai bine păstrate din toată Europa, și acesta Patrimoniu Unesco.

Între timp, în mine fluviul se revărsa în mare. Citeam poeziile lui Eminescu, ale lui Arghezi și Blaga. Legendele fără de moarte ale Mioriței, și ale Meșterului Manole, care m-au marcat profund.

M-au pasionat și faptele istorice ale „generației Criterion”, literați de calibrul lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emir Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Dan Botta, Mihail Sebastian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade; născuți la câțiva ani distanță unul de altul, de multe ori în disensiune între ei dar uniți toți în perioada interbelică pentru a reda vigoare politică unei Națiuni îngenunchiate de istorie. Cu rezultate și căderi neprevăzute; dar spiritul constructiv și iubirea de Patrie care i-a animat nu pot fi puse la îndoială.

Desigur, cu cât pătrundeam în realitatea românească cu atât mai mult descopeream pagini de cultură necunoscute nu numai mie dar – așa cum constatam cu uimire – necunoscute și unor persoane destul de erudite. În liceele și facultățile umaniste din Universitățile italiene nimeni nu ignoră nume ca Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pio II), Giulio Pomponio Leto, Antonio Bonfini, umaniști și istorici din anii 1400 care pornind de la lecția anticilor au elaborat o nouă concepție asupra omului și asupra realității. Nu toți știu însă că aceștia și-au extins studiile înspre originea latină a limbii române și asupra asemănărilor etimologice și semantice cu italiana. În secolele ce au urmat, multe alte nume se vor adăuga celor mai mari umaniști italieni. Dintre aceștia un loc de renume îi revine scriitorului și jurnalistului Luigi Cazzavillan (1852-1903). Om de știință și de acțiune (a făcut parte din armata garibaldină), filantrop și antreprenor, a ajuns la București în calitate de corespondent de război pentru unele dintre cele mai importante ziare din Italia.

S-a îndrăgostit imediat de România și a decis să se stabilească aici iar în anul 1884 a fondat ziarul Universul, care va deveni sub conducerea sa primul ziar modern cu tiraj mare din România.

Pe versantul românesc soseau surprize din ce în ce mai mari deoarece raporturile cu Italia apăreau continue și profunde chiar de la începuturile culturii literare în România.

La începutul secolului al XIX lea se reiau contactele dintre Romania și Occident (în special cele cu Biserica Catolică) și mai ales la Roma erau găzduite seminariile studenților români.

Școala Ardeleană, ai cărei fondatori au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, s-a născut cu scopul de a demonstra că limba română derivă din latină; în mod deosebit Petru Maior a luptat pentru o reformă lingvistică bazată pe ortografia italiană. Mai tîrziu, marele Ion Eliade Rădulescu a  publicat „Repede aruncătură de ochiu asupra limbei și începutului Rumînilor”, eseu în apărarea latinității românilor, urmată în 1841 de lucrarea „Prescurtare de gramatica limbei româno-italieneși Paralelismu între limba rumînă și italiană”;  cu aceste publicații Rădulescu își pune în ordine studiile (care nu sunt lipsite de exagerări), într-un adevărat sistem.

Încă unul dintre primii și cei mai importanți poeți români, Gheorghe Asachi, a compus sonete și poezii de dragoste în stilul lui Petrarca, și în limba italiană ca apoi să le traducă el însuși în română. Tot Asachi este și printre primii colaboratori ai ziarului italian Giornale di Campidoglio.

În sufletul meu se întimplase ceea ce destinul hotărâse: parafrazîndu-l pe unul dintre autorii care iubesc România, Patrick Fermor (voi vorbi despre el în continuare), tot ceea ce avea legătură cu România emana o fascinație misterioasă și puternică asupra mea. Așadar eram fericit că pot frecventa Accademia di Romania din Roma, că pot consulta splendida și bogata ei bibliotecă și că pot fi prezent la evenimentele culturale organizate acolo.

Le auzeam pe tinerele bursiere care povesteu cu sclipiri în ochi că au ajuns în Italia datorită iubirii față de țara noastră; auzeam aceleași lucruri spuse de tinerele femei implicate în integrarea socială dintre popoarele noastre. M-am împrietenit cu multe dintre ele și pot să spun că prezența lor și problematica culturală și umană a României se conjugă  mai ales la feminin.  Iar asta nu reprezintă o noutate; și în trecut, mai ales în mediul aristocratic de la sfîrșitul anilor 1800 și început de 1900, femeile românce au jucat un rol extrem de important în viața Națiunii.

Este adevărat că unele dintre acestea au trăit în Franța și s-au exprimat în franceză; în acest context trebuie să menționăm nume ca Elena Bibescu, Anna de Noailles, Alexandra Didina Cantacuzino, Helene Soutzo, Hortensia Papadat Bengescu, Olga Sturdza, Martha Bibescu. În itinerariul care m-a condus în România nu a fost mai puțin importantă cunoașterea tradițiilor care au și acum rădăcini puternice în popor. Nu există suflet de om care să rămână indiferent la cântecele populare, dintre cele mai sfâșietoare pe care le știu, cântecele bătrânești, doinele, colindele, melodii în care sufletul simplu al țăranului s-a ridicat pînă la poezia pură.

Nu știu câți români cunosc opera lui Patrick Fermor, scriitor englez, cel mai important exponent  din secolul trecut al genului literar de călătorie, din punctul meu de vedere superior și lui Bruce Chatwin și lui Robert Byron. Acesta din urmă, iubitor de aventură,  de frumos și iubitor al culturii populare în general dar și al artei rafinate în același timp, a traversat Europa în anii 1930, cu intenția de a ajunge la Constantinopol mergînd pe jos. Două țări au rămas în inima sa, cărora le-a dedicat cele mai frumoase pagini: Grecia și România.

Sensibilitatea lingvistică l-a ajutat să descopere imediat că „româna este bogată în cuvinte care exprimă nuanțe ale tristeții”. După ce a individuat cuvîntul „dor” (și zbucium), adică o stare sufletească inconfundabilă a românului, scriitorul îi regăsește constant prezența în cîntece, în doinele pe care le descrie astfel:

„Doina este o emanație  a cîmpiilor, a satelor, a plaiurilor, în mod infinit lentă,  cu  pauze lungi și melodii unice, de o frumusețe extraordinară; poate fi auzită de la fereastra trenului, din spatele unei căpițe de fân după ce secerătorii și-au terminat treaba, sau la căderea serii într-un sat de care te apropii mergând agale pe jos; te poți opri să o asculți și doar atunci poți înțelege cum ritmul și scandările impuse de aceste tânguiri fac imposibil de suportat conștiința faptului că tot ceea ce frânge sufletul se află aici și că toate sunt în zadar”.

Doine și colinde, sau mai bine zis sufletul străvechi și pur al țăranului român. 

Iese la iveală astfel un alt motiv pentru care eul meu interior este atât de atras de România. M-am născut într-o familie de țărani și bunicii mei au fost și ei țărani. Viața la țară este descrisă în literatura de pe întreg globul dar, literatura romînă are în acest sens ceva unic.

Milenara prezență a poporului român, lupta sa cotidiană pentru supraviețuire, mizeria și generozitatea sa, legătura indisolubilă cu pământul, regretul fățiș sau ascuns față de un trai care nu se schimbă; ca și cum sărăcia și suferința ar fi o tragică fatalitate a acestui pământ: toate acestea se răsfrâng într-o dureroasă epopee a umililor, care umple multe pagini ale literaturii române.

Conachi, Alecsandri, Creangă, Slavici, Eminescu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță, Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Arghezi, Goga, Rebreanu, Teodoreanu; practic nu există scriitor care să nu fi abordat condiția naturală și spirituală a țăranului român. Mai apoi, Nicolae Iorga va fi cel care își va concentra atenția și dragostea pe omul de la țară, recunoscând în el, așa cum făcuse și Eminescu, singurul și adevăratul element național.

Tot de viața la țară se leagă un alt aspect care m-a apropiat de Romania cu o dragoste aparte. Este limba română care posedă unul din substantivele extraordinare existente în vorbire. Când am auzit prima dată cuvîntuldor, am avut ca o mistică revelație, și anume că acel cuvânt curpindea o lume întreagă, istoria, antropologia unui popor, suferințele și pesimismul, iubirea pentru pămîntul său și încrederea în Absolut.  Și s-a născut în mine dorința de a înțelege vraja acestui cuvînt, evocator al limbajului mondial, conștient fiind de avertismentul lui Noica care spunea „că trebuie să ceri iertare Zeilor bunului gust pentru a mai rosti un cuvînt în privința aceasta, sau Zeilor științelor exacte pentru tot ceea ce este vag, de neatins și în mod impardonabil sentimental în cuvîntul dor”.

Așadar înaintez cu umilință în cercetarea mea.  Cuvântul dorderivă din latină, vernacolare dolus, ceea ce poate fi tradus cu durere, suferință, stare de rău interioară. Înrudită cu doldin catalană și provensală este apropiată de substantivele care exprimă durere, melancolie, nostalgie: saudade, duolo, spleen, desir, douloureux, Sehnsucht, malaise, wunsch. Și totuși doreste mai mult decît aceste cuvinte care exprimă o stare de spirit.

Pentru un iubitor al limbilor, nu numai al celor indoeuropene, nu numai al celor neo-latine, este o plăcere fonetică și morfologică să audă și să citească infinitele suprapuneri semantice permise de cuvîntul dor. Suntem fermecați cînd ascultăm sau citim mi-e dor, dor de mamă, de casă, de țară, te doresc, dorință, doritor, cu dor, de dor, a-i duce dorul, în /de dorul lelii, a dori, dor de libertate, moare de dor.

Încercînd o traducere în italiană, care prin comparație apare reductivă, descoperim că cuvîntul dor poate să însemne: durere în suflet pentru dispariția unei persoane dragi, nostalgia față de un loc anume, dorința fierbinte pentru o persoana, dorința arzătoare de a avea ceva, regretul față de cineva sau de o faptă, neliniște și freamăt interior, durere spirituală, năzuință către ceva anume, milă, necaz, sfîșiere…

Dor: așa cum scrie admirabil Cioran, este un cuvînt care „ se ridică din străfundul venelor  ca un fel de tristețe a pămîntului”. Singurul cuvînt din lume în care se îmbină în mod magistral durerea și plăcerea născută din durere.

Magice și nemuritaore sunt versurile doinelor care celebrează puterea și omniprezenta dorului în sufletului românilor:

Cȋtă boală e sub soare,                     Quanti mali sotto il sole,

nu-i ca doru arzătoare…                  nessuno brucia come il dor…

                                              ******

Cine-o zȃs dorului dor                      Chi ha chiamato dor il dor

n-o zȃs un cuvȃnt usor                      non ha detto una parola facile,

cin-o zȃs dorului drag                      chi ha chiamato caro il dor

umble pă păduri pribeag                  vada  a smarrirsi nel bosco

Cine-o zȃs dorului dor                      Chi ha chiamato dor il dor

n-ar putea durmi uşor                       non potrà dormire facilmente

nici pă cergă nici pă tol                    né sulla coperta né sul tappeto

numa pă pămȃntul gol                      ma solo sulla nuda terra

Dor: diferența dintre imensitatea universului și propria noastră limitare, melancolia pentru implacabilele dispariții stabilite de destin, resemnarea față de ireparabilul care ne pîndește în orice moment, cum știe prea bine cel care a suportat o viață plină de mizerii, de suferințe, de injustiții, de invazii, de divizări, de dictatură. Dar dor este un element spiritual și estetic, nu o trăsătură genetică; este legat de istoria umană așa cum o stare de bine interioară este legată de viața pe care o ducem.

Sunt convins că pentru fiecare român conștiința durerii pe care Istoria a impus-o patriei va constitui un stimul pentru o creștere, aflată în desfășurare, sub semnul fecundității sociale, economice și culturale. Românii nu vor să aibă dubii asupra lor înșiși, vor să progreseze, să își trăiască libertatea, să exprime toată potențialitatea magnificului lor pămînt și a spiritului lor antic și mîndru. Dacă iubești Romania nu poți să nu speri că dor, în accepțiunea sa dureros pesimistă, va rămîne în memoria istorică un trecut dificil, în moștenirea sprituală transpusă pe note de un muzician, în imaginile unui artist sau în versurile unui poet concetățean cu Eminescu.

Armando Santarelli

Continuă

Poezii creştine: Atunci să-i ajuţi pe oameni, de Paula Maria Savencu

Dacă eşti bogat, ai grijă să-i ajuţi pe cei sărmani!

Vrei ca să obţii iertarea? Atunci iartă-i pe duşmani,
Că n-ai dreptul să îi judeci, nu ai dreptul să-i omori!
Pleci când clopotul îţi bate: fără bani, fără comori.
Mântuitorul te întreabă: Vrei în Rai?
Dacă faci păcate grele, atunci ce răspuns îi dai?

De ziua Sfântului Ştefan

Sărbătorim pe Sfântul,
Şi ne-nchinăm spunând
Că Dumnezeu ne iartă,
Ne mângâie în gând,
Pe toţi deci ne salvază,
Ne dă o şansă iar...
Să nu facem păcate
Şi să ne fie clar
Că sus, acolo,-n ceruri
E Raiul pentru toţi.
***
(…)
Hristos a fost judecat,
a îndurat toate chinurile
Şi toate umilinţele,
a fost dus pe cruce
A murit şi a înviat pentru noi,
Pentru toate păcatele noastre.
Să ne adunăm gândurile,
să ne închinăm înaintea Lui
şi să îi aducem slavă în toate rugile!

Sursa: Ziarul Lumina

Continuă

Solstițiul de vară și noaptea sânzienelor

Pe data de 21 iunie este momentul solstițiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice în emisferă nordică, această zi fiind cea mai lungă din an, urmată de cea mai scurtă noapte a anului. Din cele mai vechi timpuri, în preajmă acestui eveniment astronomic, în mai toate colțurile lumii, diverse popoare sărbătoresc atotputernicia Soarelui.

Celebrările și tradițiile europene legate de solstițiul de vară își găsesc originile încă din perioadă precreștina. Unele popoare țin aceste ritualuri pe data de 21 iunie, chiar dacă în unele zone ale globului aceasta nu este cea mai lungă zi, iar altele pe 24 iunie, ziua solstițiului din antichitatea Imperiului Roman. În creștinism, în ziua de 24 iunie, atât Biserică Ortodoxă, cât și cea Catolică prăznuiesc nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Nu întâmplător, pe măsură ce creștinismul s-a răspândit tot mai mult, sărbătoarea păgâna a Sânzienelor a început să se contopească cu cea creștină. Astfel, nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cel numit în cărțile religioase "Luceafărul" sau "Înaintemergătorul", pregătește venirea Mântuitorului, cea a lui Iisus Hristos, așa cum noaptea solstițiului de vară marchează începutul verii, al "nașterii" Soarelui.

Mircea Eliade a abordat chestiunea semnificațiilor solstițiului de vară în diverse ocazii.. După ce ne reamintește că trăim într-un cosmos viu, Eliade pledează pentru nevoia omului modern de a trăi în armonie cu ritmurile cosmice. Remarcând faptul că omul contemporan a devenit un ignorant ce nu iși mai structureaza viața în conformitate cu pulsul naturii, Eliade vorbește de insemnătatea solstițiului de vară în existența celor vechi. Savantul precizează că, în societățile agricole, "sărbătorile câmpenești încep când se apropie soarele de echinox, dansurile țin până în noaptea Sfântului Ioan - miezul verii - și că tot atunci se logodesc perechile. Viața omului ține pasul soarelui. Și dragostea crește o dată cu patrarul lunii".

 "Unii spun că în noaptea această, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească..." (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)  

România, 24 iunie, Sanzienele sau Drăgaică   

Denumirea de "sânziene" împletește trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, active în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajmă zilei de 24 iunie, flori având importante atribute magice. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, și Drăgaică.

În folclorul românesc, Sanzienele sunt niște fete foarte frumoase, care trăiesc îndeosebi prin păduri sau pe câmpii și colindă nevăzute de ochiul profan. La origine, cuvântul este format din alăturarea "sân" (sfânt) și "zâna". Sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor și buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac.

În ajun de Sânziene, seara, fetele de măritat și flăcăii se întâlnesc. Băieții construiesc ruguri, aprind făclii și le învârt în sensul mișcării soarelui, strigând:"Du-te, Soare, vino, Lună/ Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea-floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să le adune,/ Să le prindă în cunune,/ Să pună la pălărie,/ Floare pentru cununie,/ Babele să le rostească,/ Până-n toamnă să nuntească."

Sărbătoarea Sânzienelor era pentru tinerele fete și un prilej de a afla când și cu cine se vor mărita. Cununile bărbaților, împletite în formă de cruce, și cele ale fetelor, în formă de cerc, sunt aruncate pe casă. Dacă coronițele se opresc pe acoperiș, e semn de nuntă, iar dacă nu, cel ursit mai trebuie așteptat.

În noaptea ce urmează, femeile măritate pornesc spre locuri știute doar de ele, pentru a aduna ierburi de leac și descântece. Se spune că în această noapte zânele umblă pe pământ și împart rod holdelor, dar și femeilor căsătorite, înmulțesc animalele, vindecă bolile, apără recoltele de grindină sau alte năpaste venite din ceruri.

În același timp, magia își "celebrează" străvechile ritualuri ale nopții. Vrăjitorii și magicienii cei mai iscusiți folosesc, în aceste ore întunecate, incantații, adevărate chei tainice pentru a deschide porțile dintre noi și celelalte lumi paralele, părăsind limitele timpului "profan", accesibil oricui, pentru a păși în dimensiunea timpului "sacru", nepământean, care permite accesul la miraculos și magic, în toate sensurile lor.

Continuă

Zid de apărare în jurul Monumenului închinat luptătorilor Ion Moța și Vasile Marin, la Majadahonda, Spania

Publicăm mai jos apelul Fratiei Ortodoxe Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Biruință pentru adunarea de fonduri în vederea construirii unui zid de protecție pentru monumentul de la Majadahonda, închinat martirilor Ion Moța și Vasile Marin. Deoarece suntem convinși că memoria se cinstește prin fapte și Asociația noastră a ținut să facă o donație în acest sens. Mai jos toate informațiile pentru cine dorește, cu încredere, să contribuie la construirea zidului.

Doamne ajută!  Aici în Spania  cât și în Țară s-a început a strânge bani pentru ridicarea unui zid împrejurul monumentului de la Majadahonda. Inițial s-a cerut licență pentru un gard de sârmă dar s-a decis sa se facă un zid. Prin urmare acum am cerut schimbarea licenței.  Dacă tu sau cineva apropiat  dorește să  facă o jertfă  pentru ridicarea zidului de protecție să intre în contact cu mine. Mulțumim!

Vă chemăm fraților să ne susțineți la ridicarea unui zid împrejmuitor pentru Monumentul ridicat la Madrid spre pomenirea și cinstirea eroilor români, Ionel Moța și Vasile Marin, căzuți în luptele duse în războiul împotriva bolșevismului ateu care încerca să supună Spania în anul 1937.
În prezent, tinerii "frumoși și liberi" pângăresc cu simboluri satanice acest frumos simbol al jertfei pentru Hristos, de care s-au învrednicit cei doi români!
Lucrarea va fi săvârșită de Frăția Ortodoxă Părintele Gheorghe Calciu din Madrid, cu sprijinul nostru al tuturor celor care iubim România și eroii ei!
Costul total al zidului de cărămidă, înalt de 2,5 metri, este de 12000 euro.
Frăția Ortodoxă contribuie momentan cu 2500 de euro, la Madrid s-au strâns 3000 de euro.
Ne mai trebuiesc 6500 de euro!

Haideți să lăsăm în urma noastră un exemplu de români gata să-și îngrijească și să-și apere eroii!

Doamne miluiește Neamul nostru Românesc.

Fratiei Ortodoxe Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Biruință

Ion Moța și Vasile Marin

Mai jos câteva poze pentru a înțelege de ce construirea zidului împrejurul monumentului este nu doar necesară ci chiar urgentă.

Continuă

Colectare de haine, jucării și fonduri pentru cei aflați în nevoie în Țară

Anul acesta As. Dacia a inițiat colaborarea cu Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului”, Orhei, Basarabia. 

În cadrul proiectului „Garderoba socială” a parohiei susmenționată, asociația noastră, mulțumită donațiilor membrilor și simpatizanților a avut deja ocazia să trimită, în luna martie a.c., două colete cu haine.

De asemenea, au fost strânse donații bănești pentru programul „Pâinea vieții” trasferând modesta cifră de 80 de euro către Parohie.

Această inițiativă vine din dorința de a ajuta prin acte concrete și materiale R. Moldova prin  susținerea unei realități active și românești din inima Orheiului. 

Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului” împreună cu Asociația Filantropia Creștină dezvoltă diferite proiecte spre ajutorarea nevoiașilor, promovarea Unirii și mesajului Pro Viață. Aceste principii, care însuflețesc și activitatea As. Dacia, ne aduc aproape de frații noștri.
De aceea invităm toți membrii și simpatizanții să le urmărească activitatea și să ne însoțească în această cale frumoasă de colaborare.

Pe viitor ne propunem să continuăm susținerea inițiativelor Parohiei prin colectarea și expedierea periodică de haine, jucării și fonduri. 

Pentru informații și donații ne puteți scrie la adresa electronică asociatiaculturaladacia@gmail.com sau pe profilul de facebook al asociației. Sediul nostru se află în localitatea La Storta, Roma.

Primele colete cu haine au ajuns la Orhei

Continuă

Lecții irlandeze pentru unirea românilor

În fiecare an în data de 17 martie se sărbătorește ziua Sfântului Patriciu, sau Patrick, sfântul protector al Irlandei. O țară cu o cultură bogată și cu un popor mândru a cărui istorie recentă prezintă mai multe aspecte în comun cu istoria poporului român. Cu prilejul acestei sărbători ne propunem să analizăm sumar aceste aspecte cu scopul de a extrage câteva învățături.

1) Puțini știu că din 1801 și până în anul 1922 Irlanda s-a aflat sub ocupația Angliei. De-a lungul acestui interval de timp poporul irlandez a cunoscut o ocupație crâncenă cu nenumărate abuzuri. Amintim doar Marea Foamete în cursul căreia Irlanda a suferit o reducere de 30% a populației cu grave consecințe nu doar demografice dar și culturale și politice. Istoriografia oficială vorbește în mare parte despre o tragedie accidentală rezultatul a mai multor factori. Versiunea neoficială însă, iar românii basarabeni înțeleg bine ce înseamnă istoria scrisă de ocupant, scrie despre un genocid intenționat în contextul în care Irlanda de la acea vreme făcea parte din unul dintre imperiile cele mai bogate și puternice ale lumii, cel britanic, la doar câțiva km de Londra, comparativ cu extensia imperiului britanic în totalitatea sa. Irlanda, însă, trebuia pedepsită deoarece se făcea vinovată de nesupunere față de Coroana engleză care dorea asimilarea definitivă prin impunerea limbii engleze și a ereziei anglicane.

Astăzi, deși religia catolică, cea pe care Sfântul Patriciu a propovăduit-o pe insula irlandeză folosindu-se de un trifoi, s-a păstrat majoritară, limba irlandeză însă și-a perdut primatul în locul limbii engleze. Irlandeza este astăzi cunoscută de un procent minim din poporul irlandez, având mai de grabă o valoare folclorică și sentimentală, deși oficial este prima limbă de stat al Irlandei.

Așadar, o primă lecție care putem învăța este că imperialismul nu doar că nu vorbește numai rusește dar poate avea și culori diferite decât cea roșie. Iată așadar că Țara cu cea mai antică tradiție democratică, in sensul modern al termenului, Anglia, s-a putut păta de crime de care doar URSS-ul am fi crezut a fi în stare, cu diferența că în Basarabia, cel puțin în Republica Moldovă, încă se mai vorbește românește. Astăzi, în ciuda secolelor de ocupații coloniale, deseori sângeroase, de pe tot cuprinsul Globului, Anglia a reușit, în mod diferit de alte mari Puteri, să-și păstreaze în imaginariul colectiv reputația unei țări respectoase față de identitățile celorlalte popoare. Amintim că astăzi în Irlanda de Nord există mișcări care continuă militanța pentru unirea cu Republica Irlandeză.  

2) Și Irlanda are o Basarabie a ei. Ea se numește Ulster, regiune care sub „protecția” engleză a devenit stat semi-independent cu denumirea de Irlanda de Nord. Dacă în cazul românesc o parte din antica Basarabie a devenit Stat cu denumirea de Republica Moldovă iar la putere există o oarecare alternare între foștii nomenclaturiști sovietici și forțele pro-românești (cel puțin delcarativ) păstrându-se totodată în societate in mare parte cultura românească, in cazul irlandez lucrurile sunt mai dramatice. Ulster, sau Irlanda de Nord, continuă să depindă de Londra sub diferite aspecte politice. În acest Stat, englezii protestanți, sau descendenții acestora, sunt majoritari, păstrând permanent puterea politică, în timp ce irlandezii (catolicii) continuă să fie discriminați la ei acasă în ce privește viața în societate, de la căutarea unui loc de muncă la dreptul la casă sau la cel de vot (circumscripțiile fiind tranșate în așa fel încât să favorizeze protestanții). Chiar și astăzi o parte din irlandezii din Irlanda de Nord continuă să se declare sub ocupație iar așa-zisul ”conflict nordirlandez” este departe de a fi considerat rezolvat definitiv.

O a doua lecție care putem învăța din cazul irlandez, este că și în inima Europei poate exista o ”Basarabie” cu toate aspectele sale dramatice legate de limbă, de religie, de adevărul istoric, ș.a.m.d. Așadar, cazul irlandez ar trebui să fie un motiv de reflecție pentru cei care văd în Europa împlinirea a priori a tuturor frustrărilor legate de identitate ale românilor basarabeni.

3) O a treia lecție care poporul irlandez ne învață este cea despre integrarea europeană. Nu de puţine ori liderii politici de pe ambele maluri ale Prutului au susţinut cu fast idea unirii dintre Basarabia şi Țara mamă în cadrul Uniunii Europene sugerând astfel idea că aşa procedând se vor placa frustrările identitare din cele două State românești şi cu toţii vor avea de câştigat. Oare Irlanda nu ne învaţă altceva? Irlanda şi Irlanda de nord, cea de a doua în calitatea sa de componentă a Marii Britanii, au aderat la Uniunea Europeană contemporan la 1 ianuarie 1973, orice locuitor al insulei poate aşadar merge de la Belfast la Dublin fără probleme. Şi totuşi "unirea" în cadrul UE nu a impedicat, şi nu impedică nici astăzi, morţi, răniţi, atentane şi conflicte armate în numele reîntregirii Insulei irlandeze și a gonirii ocupantului englez.

Susmenționatele ”lecții” se doresc a fi doar câteva surse pentru ulterioare reflecții și, totodată, argumente de care se pot folosi românii de pe ambele maluri de Prut, chiar și cei care astăzi trăiesc pe insula Irlandei, fie că se află la Dublin sau la Belfast, pentru a promova pe înțelesul irlandezilor idea Unirii între cele două State românești, și, de ce nu, aproprierea între poporul român și cel irlandez.

Ștefan Căliman

Continuă

Declarația de Unire de la Roma

Publicăm în continuare textul declarației care va urma să fie semnată de către asociațiile și membrii a comunității românești din Roma în Duminica 18 martie 2018: 

DECLARAȚIA DE UNIRE

a românilor de pe ambele maluri ale Prutului stabiliți la Roma

Centenarul Marii Uniri de la 1918 reprezintă arcul speranțelor și drepturilor legitime ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului de a-și vedea Țara reîntregită, un eveniment de mare rezonanță și profundă semnificație națională, care ne cere un act de voință, înțelepciune și curaj, pentru a întoarce odată pentru totdeauna o filă nefericită a istoriei din a doua jumătate a secolului XX, pe care scrie: nedreptate, dezbinare, suferință, minciună, ipocrizie, manipulare, trădare. Este moștenirea unui trecut de teroare și umilință pentru poporul român de care încă nu am scăpat, în pofida unor schimbări de regim la București și la Chișinău după 1989.

În baza dreptului istoric și de neam și având în vedere faptul că Pactul nazisto-bolșevic Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul și neavenit la nivel național și internațional, în calitatea noastră de cetățeni conștienți aflați peste hotarele Țării, declarăm voința noastră de Reîntregire a României cu toate consecințele implicite ce decurg din acest drept.

Ne angajăm să sprijinim eforturile pentru Unire, ca reparație morală pentru suferințele  prin care au trecut și trec românii din Basarabia, înstrăinați împotriva voinței lor de Țara-mamă, România, prin cârdășia celor doi tirani Hitler și Stalin, români supuși execuțiilor, deportărilor și foametei-atrocități ale regimului sovieto-comunist de ocupație. Ne angajăm să luptăm pentru Unire ca piatră de temelie pentru un viitor mai bun, mai just și mai legitim pentru poporul român de azi. Vrem să înfăptuim Unirea cu frații noștri de aceeași limbă pentru ca fiii și nepoții noștri de pe cele două maluri ale Prutului să se bucure de un viitor de libertate și avuție, de șansele de împlinire de care generațiile postbelice au fost private.

Cerem Parlamentelor României și Republicii Moldova să recunoască dreptul la reunificarea directă, pașnică și democratică a celor două state în conformitate cu normele consfințite în legile și tratatele internaționale, și să întreprindă împreună cu Executivele de la București și Chișinău demersuri politice și diplomatice pe lângă Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă marile cancelarii occidentale în vederea obținerii sprijinului internațional pentru Reunificarea Republicii Moldova cu România, pornind de la precedentul și modelul oferit de Reunificarea națiunii germane.

Cerem Guvernelor României și Republicii Moldova elaborarea și aprobarea unei Strategii de Reunire care să constituie noul proiect de Țară, pe care îl are de realizat națiunea română, după aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. 

Strategia de Reunificare trebuie să cuprindă adoptarea unei legislației comune celor două state, unificarea monetară – înlocuirea leului moldovenesc cu leul românesc –, conectarea energetică, racordarea infrastructurii de transport, a comunicațiilor și a sferei serviciilor, formarea unui spațiu informațional comun, armonizări în domeniul educației și culturii etc. – obiective cu termene de realizare clare și cu precizarea surselor de finanțare. 

Noi, românii de pe cele două maluri ale Prutului, stabiliți la Roma, în inima latinității, considerăm că avem datoria sfântă de a revendica dreptul poporului român de a trăi împreună într-o singură țară, asigurând în același timp minorităților naționale dreptul de a-și dezvolta limba, cultura, educația în limba maternă, în conformitate cu tradițiile lor naționale, în cadrul României reunificate.

Alăturăm Declarația noastră de Reîntregire zecilor de localități din Republica Moldova și Uniunilor de Creație care au semnat Declarații de Unire cu România și-i îndemnăm pe conaționalii noștri din întreaga Diasporă să adopte Declarații similare, prin care să-și reafirme fără echivoc voința de unitate națională. 

E timpul să avem viziune, să ne asumăm decizii istorice curajoase care să asigure evoluția societății românești de pe ambele maluri ale Prutului spre normalitate, dezvoltarea noastră liberă în interiorul familiei națiunilor civilizate ale Europei. 

România întregită va constitui cea mai temeinică garanție de securitate, pace, democrație și prosperitate la granița de Est a Uniunii Europene și a NATO. 

Așa să ne ajute Dumnezeu!                                  Roma, 18  martie 2018                    

Continuă

8 martie - La mulți ani femeilor...adevărate!

La mulți ani tuturor femeilor care nu au nevoie de 8 martie,

la mulți ani femeilor puternice, care nu se simt victimele societății,

la mulți ani femeilor care luptă pentru respect dar fără victimizări sau complexe,

la mulți ani femeilor mame,

la mulți ani mamelor care nu uită să fie iubitoare față de propriul bărbat,

la mulți ani femeilor care cultivă o pasiune,

la mulți ani femeilor care sfătuiesc propriul bărbat și știu să-l încurajeze,

la mulți femeilor care luptă alături de propriul bărbat,
la mulți ani femeilor care nu se simt un obiect și nu merg în piață pentru a o demonstra,

la mulți ani femeilor care nu exploatează politic propriul gen,

la mulți ani femeilor care nu au nevoie de cotele roz în parlament și nicăieri altundeva,

la mulți ani femeilor care pentru a se simți femei nu așteaptă să se dezlănțuie de 8 martie,

la mulți ani femeilor care respectă propriul bărbat,

la mulți ani femeilor care țin la sacralitatea propriului corp,

la mulți ani femeilor care cresc proprii copiii,

la mulți ani femeilor care nu se lasă exploatate de un feminism născut sclav progresismului,

la mulți ani femeilor care știu că respectul femeii nu este unica prerogativă a progresismului,

la mulți ani femeilor care cred, 

la mulți ani femeilor conștiente de diversitatea pozitivă și "benefică" care deosebește orice creatură,

la mulți ani femeilor care nu urmăresc  să fie ca bărbatul pentru a se simți realizate, 

la mulți ani femeilor feminine dar nu vulgare,

la mulți ani femeilor care se lupt cu prejudecățile pe teren,

la mulți ani femeilor care doresc o familie,

la mulți ani femeilor care nu gândesc precum o minoritate protejată, 

la mulți ani femeilor care nu irosesc propria libertate,

la mulți ani femeilor care trăiesc cu simplitate, fără prejudecăți ideologice, 

la mulți ani femeilor care trăiesc pentru cineva, la mulți ani femeilor coerente,

la mulți ani femeilor care nu zic feminism pentru a spune libertate sexuală,

la mulți ani Femeilor nu doar femele.

Cuib Femminile, Roma, Italia

Continuă

Și Italia are Basarabia sa - 10 februarie „Giorno del Ricordo”

Astăzi, 10 februarie, Italia comemorează Ziua Amintirii, în limba lui Dante „Giorno del Ricordo”, o zi de crâncenă suferință pentru poporul italian comparabilă la noi poate doar cu Ziua Victimelor Deportărilor Staliniste care se comemorează în Republica Moldova în fiecare an la 13 iunie și 6 iulie, respectiv pentru primul și al doilea val de deportări.

Harta cu foibele din Istria

Giorno del Ricordo, sărbătoare istituită prin lege abia în 2004, comemorează victimele genocidului italian perpetrat de partizanii comuniști a lui Tito la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial când armatele iugoslave ocupaseră regiunele orientale ale Istriei, Dalmației și orașul Fiume, zone aparținute odată Republicii Venețiene și din acest considerent impregnate de cultura italiană și dens locuite de italieni. Deoarece pe aceste meleaguri, după cum s-a amintit, majoritatea locuitorilor erau italieni, aspect care ar fi fost deciziv la masa tratativelor de pace în momentul când s-ar fi delimitat și noile granițe, Tito a dus în anii imediat după război o campanie aspră de curățenie etnică împotriva celor care nu se lăsaseră asimilați de slavi și care au continuat să-și păstreze cultura strămoșilor. Mii de italieni au fost atunci aruncați de vii în foibe, prăpastii naturale din regiunea Giulia în podișul Carsic, în timp ce alte mii au dat curs unui adevărat exod spre Italia. În câteva zile orașe de 100.000 și 50.000 de locuitori precum Ragusa (astăzi Dubrovnik) sau Zara s-au transformat peste noapte în orașe fantomă. În numai regiunea Istria unde în 1936 se înregistrau 290.000 de italieni, printre care și comunitatea istorică de istro-români, în 1961 mai rămăseseră abia 14.000 de vorbitori de limbă italiană. 

Refugiați din Dalmația

Foibă

Dar drama acestor persoane, vinovate că s-au născut italieni și care refuzau să se debaraseze de propriile origini, nu s-a încheiat nici atunci când reușiseră să fugă și să se refugieze în Italia. În climatul imediat de după război, cu Partidul Comunist Italian (PCI) care devenise primul partid comunist din Europa occidentală, ca popularitate și număr de înscriși, toți italieni fugiți din regiunile orientale deveniseră imediat ținta atacurilor activiștilor PCI care acuzau noii veniți de fascism și de colaboraționism. Dacă e să facem o pararelă, un astfel de tratament primisese și Frontul Național Patriotic basarabean, întemeiat de Gheorghe Ghimpu, care la cererea de sprijin adresată autorităților României socialiste aceștia nu au făcut decât să-i predea KGB-ului înapoi. Raționamentul era unul simplu: Iugoslavia era o republică socialistă, deci cum ar fi putut cineva să fugă de raiul socialismului? Trebuia neapărat să fii fascist, subversiv. Apoi, mulți dintre italienii din acele zone în timpul războiului au susținut politicele culturale italiene demarate de Regimul Fascist. Nu a făcut nicio diferență faptul că printre acei refugiați se numărau chiar și mulți partizani ai comunismului, dar și copii, femei, bătrâni. Solidaritatea internaționalistă și ideologia avuseră prioritate asupra realității și legăturilor de neam. 

Exilați români basarabeni

La 18 februarie 1947 s-a consumat episodul probabil cel mai semnificativ a felului cum acești oameni au fost primiți.  După 3 zile de călătorie, un tren plin de refugiați în fugă din regiunile orientale, care trebuia să sosească în gara centrală din Bologna, unde erau așteptați de personalul Crucii Roșii și de Pontificia Opera di Assistenza pentru acordarea de îngrijiri, a fost respins la amenințările activiștilor PCI fiind obligat să ajungă tocmai în La Spezia. Trenul fusese țintă de atacuri cu pietre, roșii, în timp ce alții fluturau steagul cu secera și ciocanul și vărsau pe șiniile trenului laptele destinat copiilor aflați într-o avansată stare de deshidratare. Episodul a rămas de atunci în memoria Italiei cu numele ”Trenul rușinii”.

Drama italienilor din Fiume, Istria și Dalmazia ne amintește de drama românilor din Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța. În ambele cazuri materialismul și internaționalismul au făcut ravagii lăsând o rană adâncă în memoria respectivelor popoare.

Continuă