Astăzi se împlinesc 166 de ani de la nașterea poetului național al României, Mihai Eminescu. De mici, cu toții îl știm ca cel care a cântat dragostea, natura, dorul neamului nostru. Am învățat să-l cunoaștem ca poet încă de la școală, totodată, dorind să-l descoperim cu adevărat, nu putem trece cu vederea faptul că Eminescu a fost și un mare ziarist și om politic, în originalul sens al cuvântului.
Suntem obișnuiți să-l vedem mai mult în aura sa de poet romantic, de altfel în Basarabia sovietică a putut supraviețui tocmai pentru că bună parte din proza sa a fost ascunsă, din motive evidente, până și la nivel de studii superioare, deformându-i imaginea și depurându-l de tot ce putea fi periculos pentru ideologie.
Mihai Eminescu a fost un conservator, cuvânt care astăzi are de multe ori o accepție negativă sintetizată de unii drept o tendință ce dorește întoarcerea la trecut, la ce este vechi și deja putred, la moravuri demodate. Dar nu acesta e Eminescu si nu asta înseamnă conservatorismul in semnificatul său original, de altfel nu doar istoria ci și vocabularele sunt scrise uneori de învingători, Orwell ne poate învăța multe în acest sens. Eminescu a fost o personalitate publică care dorea deschis progresul pentru țara sa dar un progres al românilor, prin felul de raportare la viață a neamului românesc, nu unul transpus, anonim și fără suflet. O bunăstare adusă de străini nu-și avea rostul încât concepea riscul progresului de dragul progresului și al bunăstării pur materiale. Ieri ca și azi e vocea intelectualului onest ce-și chiamă neamul spre trezire, e conștiința noastră ce ne chiamă spre veghe și acțiune.
Eminescu e firesc, e intuitiv, îl simțim aproape, e într-adevăr un clasic adică mereu actual.
Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi în ceea ce priveşte şi alte chestiuni spinoase. Iată de ce Mihai Eminescu, defapt gazetarul nepereche, devenise o problemă internaţională.
Vă aducem un fragment din publicistica sa.
Articolul e scris în vremea tulburărilor ce cuprinseseră opinia publică românească din pricina revizuirii art. 7 din Constituția Regatului, conform condițiilor impuse de tratatul de la Berlin. Țara trecea prin zile grele iar cauzele, după Eminescu, erau greșelile săvârșite începând de la 1848. Atât pe domeniul politic cât și pe cel economic, observă Eminescu, nu se făcuse nimic serios. Agricultura rămăsese înapoiată, iar țăranul zăcea în neagră mizerie. ”
Administrația”, acuza dânsul, ”
e o pacoste pe bietul țăran. Viața noastră publică e o mizerie pe care-o poleim cu formele unei civilizații false”.
Articolul a fost publicat în Timpul (IV) 1879, 23 iunie, ca articol de fond, fără titlu. A fost reprodus în ed. Opere Complete, Iași, 1914.
„Cu cît trec una după alta zilele, cu atît chestiunea revizurii se încîlceşte mai mult, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo, unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpe poate a graşelilor şi rătăcirilor noastre, politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 1848 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, nu a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională.
În acelaşi timp, a adoptat cu multă ardoare şi pe o scară foarte înaltă, toate reformele toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, moravuri, în tot.
Libertate fără margini pentru orice individ, fraternitate şi egalitate între om şi om, republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi în toate cafenelele (…)
Două milioane şi jumătate de ţărani, populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară. Pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi, şi încă din jidani neasimilaţi şi neasimilabili, fac negustorie, speculă, cămată, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică (…)
Populaţia rurală în marea ei majoritate, nu are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, şi doar foarte rar se învredniceşte că mănînce carne şi să bea vin. Trăind sub un regim alimentar atît de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare (…)
Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are una ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie liberală şi umanitară, nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă. Aceasta ca stare normală şi constantă, fără ca să mai pomenim că pe la soroace vine cîte o înprejurare mai însemantă, ca de exemplu, afacerea Mihlescu – Warszawschy (…)
În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte „bine”: în numele libertăţii se face cămată fără margine, în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate, şi în numele naţiunii române facem politică radicală, aspirînd la orepublică, ba chiar şi la mai multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuiirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale, ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.
Rezultatul unei asemenea vieţe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii Articolului 7 nu stă în însăşi chestiunea israelită, cît în starea în care ne aflăm cînd se pune această chestiune.
Cu multă greutate, cu destinul chin, poate că este speranţă că se va dezlega chestiunea evreilor, şi independenţa, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută. Va rămîne însă de dezlegat o chestiune cu mult mai gravă – chestiunea vieţii noastre publice. Fie că vom urma calea pe care rătăcim de atîta vreme, fie că o vom apuca pe calea cea adevărată.
Cum vom face uz de această independenţă? Aceasta este chestiunea cea mare."
În 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege, iniţiat de aproximativ 50 de parlamentari, prin care ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu - 15 ianuarie - a devenit Ziua Culturii Naţionale. Astfel, instituţiile publice, şi nu doar acestea, organizează astăzi evenimente culturale şi artistice închinate mareul poet, publicist și GAZETAR Mihai Eminescu.
