Commemorazione degli eroi della Battaglia di Nikolajewka

Oggi in diverse città italiane si commemora la tragica ed eroica battaglia di Nikolajewka avvenuta in Russia il 26 gennaio 1943 nella quale persero la vita decine di migliaia di soldati, in gran parte italiani ma anche tedeschi, ungheresi e romeni.

A Roma l’appuntamento è a Tomba di Nerone, nel Giardino dei Caduti e Dispersi in Russia, in via Cassia 737. Dove ogni anno partecipano rappresentanti dei caduti, dei dispersi e dei reduci di Russia, delle Forze Armate in servizio e in congedo, delle Associazioni d’Arma.

La campagna di Russia costituì un immenso olocausto per i soldati italiani mal equipaggiati ed inviati a combattere in condizioni disperate. In quella battaglia di 78 anni fa ebbero un ruolo determinante gli Alpini  e il loro eroismo.

Questa tragedia italiana è stata ignorata per molto tempo. Soprattutto è stata ignorata la storia dei prigionieri italiani: furono 60mila e tornarono solo 10mila. Andrebbero inoltre ricordati i dispersi. I 73 cimiteri di guerra italiani sono stati fatti distruggere da Stalin e su di essi era stato costruito, offendendo i più elementari principi umani e civili.

Molti libri raccontano di quelle pagine di storia e va almeno citato Giulio Bedeschi, medico-scrittore, reduce di Russia, con il suo libro Centomila gavette di ghiaccio. Una testimonianza altissima, di grande valore morale oltre che letterario, è altresì Sergente nella neve di Mario Rigoni Stern che fu sfamato dai russi durante la ritirata. Un’opera particolarmente avvincente è il poema di Elia Marcelli (Roma 1915-1998). Egli partecipa a quattro campagne di guerra come sottotenente di complemento: Francia, Jugoslavia, fronte greco-albanese e Russia. Così nasce il poema Li Romani in Russia, scritto in dialetto romanesco, che ricostruisce, con la forma tipica del genere epico, e cioè le ottave classiche, la campagna di Russia

La perdita della memoria storica porta ad un arretramento della civiltà, per questo bisogna ricordare le sue pagine anche, forse ancor di più, quelle dolorose. 

Continuă

Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

Valeriu Gafencu s-a năcut la 24 ianuarie 1921, în Sîngerei (Basarabia), fiu al lui Vasile Gafencu, deputat în Sfatul Țării, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, și al Elenei Gafencu. În 1940, tatăl său a fost deportat în Siberia, unde a și murit. 

Pe când era student la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, tânărul Valeriu Gafencu se alăturase Frăției de Cruce, fapt pentru care a fost arestat în 1941 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Își va petrece restul vieții în închisori: la Aiud (între 1941 și ș949), la Pitești (noiembrie – decembrie 1949) și Târgu-Ocna (1949-1952). Aici își va afla moartea dar nu înaintea renașterii sale spirituale. Tânărul Gafencu a ales evadarea spre înăuntru, iar aceasta l-a adus la cunoașterea unei libertăți superioare. 

Scrie într-o scrisoare:

„În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune...În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire...”

 
În acei ani mulți preoți și monahi erau arestați din motive politice, și mai multe arestări vor urma odată cu instaurarea regimului comunist, astfel Valeriu a avut parte de mulți îndrumători duhovnicești. La penitenciarul din Aiud se alătură grupului „Misticilor” format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim și Ioan Ianolide. În prima perioadă a detenției, condițiile nu erau atât de stricte și unele drepturi erau respectate, astfel tânărul putea să citească, și citea mult, mai ales Biblia, Filocalia (care fusese tradusă în Română în acea perioadă, de Părintele Dumitru Stăniloaie) și Patericul. Între anii 1946 și 1948 este trimis, împreună cu alți prizonieri, la colonia de muncă de lângă Galda de Jos, aici își revede mama, surorile și prietenii.

Valeriu Gafencu cu mama si Ioan Ianolide (stanga),
lagarul de la Galda, 1946

Odată cu schimbarea regimului politic și condițiile detenției se vor înrăutăți dramatic, prizonierii vor fi persecutați și din cauza credinței lor. În 1948 este transferat, împreună cu majoritatea studenților de la Aiud, la închisoarea Pitești unde avea loc fenomenul re-educării, de care însă este scutit. Aici va rămâne doar o scurtă perioadă pentru că se îmbolnăvește grav de tuberculoză și este mutat la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Sosirea lui a fost întâmpinată de ceilalți deținuți, care aflaseră de faima sa, ca o binecuvântare. Va reuși să transforme viața urâcioasă de detenție într-o viețuire creștină. Tot aici va ajunge, în mai 1950, grupul „reeducaților” cu instrucțiuni de a acționa după modalitățile însușite la Pitești. Însă atmosfera creată de Valeriu Gafencu a determinat ceilalți prizonieri să se revolte când s-a încercat replicarea experimentului. 
După ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu se stinge din viață la 18 februarie 1952, la 31 de ani abea împliniți.
 
De-a lungul anilor, faima lui Valeriu Gafencu a depășit pereții închisorilor și viața sa i-a inspirat pe mulți. Colegii săi vor păstra vie amintirea lui. A fost supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”. 
 
 

Urmează extrase din cartea „Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise” (Alba Iulia, 2007)

 
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii”.
Virgil Maxim, p. 97 

Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: «alerg prin temniţi după libertate». 
Marin Naidim, p. 95 

Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el. „Era - spune Aurelian Guţă - cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 117, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 132
Ianolide povesteşte: „La acea vreme, el ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. p.132

Într-una din zile, lui Valeriu i-a fost atât de rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea, făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era «umanitar». Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere, ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus: 
- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri. 
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns: 
- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său! 
p. 139 

„Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit şi tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. … El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot atinge. Şi Valeriu a fost unul dintre aceştia” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 108, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 148 
 

Dialoguri cu Valeriu– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos 

Despre pace 
Valeriu, ce este pacea? Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie? Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
Poate exista o falsă pace lăuntrică? 
Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu. …
 
Auzim mereu vorbindu-se despre pace! 
Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie. 
 
Despre libertate 
Ce este eliberarea omului? Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos. 
Dar robia ce este? Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii. 
Poate exista o falsă libertate? Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr. 
…Poate omul să-şi determine singur destinul?Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
 
Despre marxism 
Valeriu, ce este marxismul? Un creştinism mincinos, contrafacera creştinismului, materialiazarea spiritului, antropomorfizarea lui Dumnezeu, răsturnarea tuturor valorilor, întemniţarea lumii, atât filozofic cât şi politic. Marxismul este temniţă. În spirit marxist, toate valorile, toate raţiunile, toate lucrurile, toate acţiunile devin temniţe pentru oameni. Marx a refuzat orice transcendență.
…Ce crezi de social-creştinismul occidental? Nu are şanse de succes pentru că nu este suficient de tare. Lumea are nevoie de apă vie care să o trezească din apa moartă a materialismului. Ea aşteaptă deci definirea şi afirmarea unui socialism integral creştin.
Nu este posibil un conflict între comunişti? Dacă dragostea creştină nu a scos ura dintre oameni, ce va fi oare cu lumea comunistă, care crede în ură?! Conflictele dintre comunişti sunt inerente (şi fulminante), dar ele nu rezolvă problemele, ci le agravează. Numai întoarcerea oamenilor la Hristos poate salva omenirea. 
Revoluţia sovietică e rusească? Ruşii şi toate popoarele sovietice sunt materialul cu care arhitecţii comunismului au zidit Imperiul sovietic. Desigur că materialul are rostul şi importanţa sa într-o construcţie, dar esenţialul este concepţia care stă la baza construcţiei. Ruşii sunt primele victime ale marxismului. Însuşi Lenin nu mai e rus, ci iluminist ori comunard, căci gândirea lui e occidentalizată.
 
Despre criză 
Valeriu, care este fondul crizei de azi? Ateismul.
Ce vezi în lumea de azi? 
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă. 
…Care ar fi modalităţile de ieşire din criză? Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.  

Despre actualitate 
Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi? Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.
Mai sunt sfinţi în lumea noastră? Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii. 

Despre rolul creştinismului 
Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi? Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.

Textul integral: https://doarortodox.ro/wp-content/uploads/2018/01/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-complet-1921-1952.pdf

Continuă

Principesa Ileana a României - Maica Alexandra

Principesa Ileana, fiica mezină a regelui Ferdinand și a reginei Maria ai României, s-a născut la 5 ianuarie 1909, la București. Copilăria domniţei Ileana, aşa cum i se mai spunea, a fost senină şi fericită, a trebuit însă să îndure alături de toţi ceilalţi vitregiile Primului Război Mondial și urmările privaţiunilor de care avuseseră parte chiar şi membrii familiei regale refugiate la Iaşi, în 1916. În 1931 s-a căsătorit cu arhiducele de Austria, Anton, din linia toscană a Casei de Habsburg. În timpul cumplitei conflagraţii din 1940, Principesa Ileana a lucrat ca soră medicală pe teritoriul german, apoi românesc, urmând modelul oferit de mama sa, supranumită „Mama Răniţilor” în Primul Război Mondial.

Întrebată de prințul Știrbei, în 1943, pe când Austria era anexată de Germania (Principesa fiind de viță germană, căsătorită cu un Austriac) “ce simte că este” a răspuns: “Adevărat eu simt că sunt româncă.” Deci în vara anului 1943 s-a întors în Țară, însă revenirea a fost scurtă. La 23 august 1944, Armata Roșie a invadat România iar Regele Mihai a fost forțat să abdice și Ileana a fost nevoită să părăsească țara pentru totdeauna. Exilul forțat a fost o lovitură foarte dură pentru principesă.

“Eu m-am născut în palatul Cotroceni, eu am crescut în timpul cel mai frumos al Țării românești: România Mare - o viață despre care copii mei n-au nici o înțelegere, n-o văd deloc. … Când am plecat din România, am murit sincer și adevărat, sufletește eram ca un om mort doi ani de zile… Într-o seară, foarte liniștit, mai mult din obicei decât din convingere, făceam rugăciunea de seară și când am spus "Tatăl nostru" și "facă-se voia Ta", mi-am dat seama că n-o fac, și atunci am ieșit cu convingerea că trebuie să accept.”  

Principesa Ileana s-a mutat întâi în Elveția apoi în Argentina unde, la Buenos Aires, a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu cei șase copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale. 

În 1961, principesa a decis că drumul său va merge către o viaţă monahală, și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. “Am ales viaţa de mănăstire fiindcă am simţit şi simt în continuare, cu certitudine, că de acum înainte aceasta este unica şi singura cale potrivită pentru mine”. A depus voturile monahale în 1967, devenind Maica Alexandra. În același an, a întemeiat în America, unde sunt relativ de mulți români ortodocși, o mănăstire ortodoxă americană, pentru “a putea ajuta celelalte biserici ortodoxe” dându-i numele Schimbarea la Față pentru că “este nevoie de o schimbare la față a sufletelor noastre, de la acest materialism cras care îl vedem peste tot…foarte puternic în America.” După Revoluția din decembrie 1989, Maica Alexandra a venit în țară în septembrie 1990, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag. Monahia Alexandra, a plecat la cele veșnice, în 21 ianuarie 1991, iar vasul de lut cu pământ românesc pe care îl păstrase în anii, mulţi şi grei, de exil a fost îngropat odată cu ea, la ctitoria sa din Statele Unite. 

 

Interviu realizat, în 1986, de jurnalistul Vlad Georgescu pentru Radio Europa Liberă. 

https://romania.europalibera.org/a/cu-principesa-ileana-pe-urmele-istoriei-din-istoria-romaniei-vlad-georgescu-radio-europa-libera/30291317.html

 

Surse: agerpres.ro; historia.ro;romania.europealiberă.org; wikipedia 

 

Continuă

Notițe în ajunul Zilei Limbii Române 2020

Scriu aceste rânduri cu convingerea că noi, vorbitorii de limba română de pretutindeni, în special basarabenii din R. Moldova și cei aflați peste hotare, ar trebui să-i dăruim Limbii Române o adevărată sărbătoare, un răgaz binefăcător ce ar consta în contemplarea tăcerii noastre respectuoase măcar o singură dată pe an, de ziua ei. Din păcate, personal nu am reușit să-i fac acest cadou limbii mele materne întru cît am onorat invitația de a participa, acum ceva timp la o conferință despre limba română în diaspora, care urmează să fie transmisă pe 31 august. Motivul ar fi unul simplu, chiar banal. Cert e că locuitorii statului în care pentru prima dată s-a propus instituirea unei zile dedicate Zilei Limbii Române sunt printre cei mai modești vorbitori ai acesteia, toleranți față de guvernanții lor, care încă nu au rezolvat dilema veche a incompatibilității denumirii limbii în Constituția statului și Declarația de Independență a R. Moldova, toleranți față de multe alte fenomene ale politicii și vieții social-culturale din spațiul dintre Prut și Nistru, pe care anume pentru a nu supraobosi graiul nostru le vom cataloga la rubrica "năzdrăvănii existențiale".

De regulă, atunci când mă pregătesc de vreun eveniment, vasta câmpie informatică îmi tramsmite informația necesară pentru a integra un discurs cît mai amplu și polifonic. De data aceasta mi-a fost dăruită o carte autorii acestea fiind Luciana Landolfi și Paolo Borzachecchiello: "Respiră de parcă ai fi fericit". Autorii dezvoltă teoria reprogramării limbajului cotidian, transformând enunțurile noastre în mesaje conținînd cuvinte elevate, luminoase, fluide, evitîndu-le pe cele obscure, contrariate, de speță joasă. De exemplu enunțul "Astăzi mă simt obosit "se va transforma în "Astăzi sunt mai puțin energic", enunțul "Că mare prost mai ești!" se va transforma "Te consider un om foarte inteligent, cum s-a putut întâmpla...",toate metehnele fiind preschimbate în virtuți atenuate. De exemplu frica nu e decât un curaj mai puțin pronunțat, zgârcenia o generozitate sau dărnicie mai modestă, lenea o hărnicie mai atenuată, invidia o bucurie aproape sublimă de succesele aproapelui tău. Nu uitați că DEX-ul românesc nu conține pe paginile sale echivalentul cuvântului nemțesc "Schadenfreude", ce ar însemna un gen de plăcere sau delectare provocată de nenorocirea aproapelui. Teoria pozitivității expresive de care vă vorbeam conține ideea conservării cu orice preț a fericirii și a bucuriei existențiale ca un bun vital, chiar atunci când viața ne oferă mai puține ocazii de a ne veseli. Bucuria este posibilă și fără veselie, cu atît mai mult pentru noi, românii, dacă e să ne amintim de Cimitirul vesel de la Săpînța. Printre altele, să nu ignorăm eventualitatea unei întîlniri mai puțin victorioase cu "încoronatul minuscul". În ceea ce mă privește programez să scriu un epitaf pe cît de vesel pe atît de riguros. Dacă cumva se întâmplă să nu ajung să trăiesc Unirea cu Țara voi fi pusă în condiția de a plăzmui din cuvinte luminoase, pe înțelesul tuturor niște vămi virtuale ale văzduhului asupra celor doi metri protocolari de țărînă ușoară sub care mă voi hodini la umbra ghioceilor, împăcată că măcar atîta pămînt am reușit să-i restitui Patriei mele. 

Apropo, din punctul de vedere al teoriei exprimării pozitive cuvîntul "noroc" nu aparține categoriei limbajului ELF (elevat, luminos, fluid), se sugerează a-l substitui cu "fericire" sau "grație". Practic ar fi trebuit să substituim versul din cântecul "Așa-mi vine cîte-odată" "Cînd s-a împărțit norocul" cu "Cînd s-a împărțit fericirea."

Am făcut o încercare să scriu, apelând la un limbaj cît se poate de luminos, căteva versuri cu acest motiv, un omagiu modest limbii române, cu adâncă plecăciune în fața celor care au stat la straja hotarului de est al latinității și recunoștința față de cei care continuă să lupte pe baricadele românismului din Basarabia, în special generației "Contrafort", colectivului Institutului de Filologie Română "Bogdan-Petriceicu Hajdeu," Conf. univ. dr. habil. Maria Șleahtițchi (Universitatea de Stat "Alecu Russo" din Bălți), colectivului ICR de la Chișinău, Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. 

Când s-a împărțit fericirea

"Toate popoarele bateți din palme, strigați lui Dumnezeu cu glas de bucurie"

(Ps.46,1)

Când s-a împărțit fericirea

Ea, harnică, primitoare

Fu luată la joc:

O horă mare împresurată

De mii de popoare

Pentru care întinsese

O masă de sărbătoare

Bogată, plină de daruri.

Adevărul e că nu s-au arătat

Cei peste cinci sute de frați ai săi,

Rămăși să păstreze de-atunci

Distanțe geopolitice protocolare,

Iar cine gustase din pâinea sa dulce

Și darurile gliei sale

Neasemuit de frumoase

Nu a ajuns nici acum

La deplina și desăvârșita cunoștință

A graiului său și a inimii sale.

Oricum, s-a simțit mereu preafericită

În continua sa devenire,

Contemplând metafizica răpită de vis a istoriei

Ca o mireasă de vocație, 

Cu o floare de dor împletită în păr argintiu,

În eterna și lăuntrica sa așteptare... 

Basarabia,

Stiblă de busuioc la icoana 

Neamului meu.

Tatiana Ciobanu

Continuă

Duminica Mare - Pogorârea Sfântului Duh și Rusaliile

În ziua de Duminica Mare, creștinii ortodocși sărbătoresc Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor lui Iisus, care are loc cinzeci de zile după Înviere, de aceea mai este numită și Cincizecimea. Această sărbătoare, care încheie ciclul pascal, este cunoscută în popor și cu numele de Rusalii. 

Duminica Mare are o deosebită importanță în tradiția ortodoxă. Ea este considerată data de naștere a Bisericii Creștine, fiind sărbătorita în fiecare an, într-a opta duminică de după Paști. Esența acestei zile înglobează coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor și celor șaptezeci de ucenici precum și asupra Bisericii creștine. Astfel Apostolii și ucenicii primesc binecuvântarea și harul pentru a vesti Evanghelia lui Hristos la toate popoarele lumii. Sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare la creştini, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel și Sf. Luca în Faptele Apostolilor:

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a  auzit pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. 

Cincizecimea este de asemenea o sărbătoare evreiască numită Shavuot, adică "Sărbătoarea săptămânilor" pentru că este celebrată la șapte săptămâni după Paștele evreiesc și marchează primirea Legii (Torah), de către Moise, pe Muntele Sinai. Imnologia creștină arată cum Cincizecimea iudaică s-a desăvârșit în momentul pogorârii Duhului Sfânt, care a adus lumii înnoirea prin har. În tradiția evreiască, precum și în cea creștină, Cincizecimea are și un caracter păgân, agricol, desemnând perioada secerișului.

În această zi de Rusalii, se aduc în biserică pentru binecuvântare frunze de tei sau de nuc, întrucât ele ne amintesc simbolic de limbile ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt. Bisericile sunt decorate cu flori şi frunze verzi care simbolizează respiraţia divină a lui Dumnezeu care înnoiește toată creația. De asemenea sunt folosite veşminte şi acoperăminte verzi.

În ce privește aspectul lumesc al sărbătorii, Rusaliile par a fi derivate de la tradiționala sărbătoare romană Rosalia, sau festivalul rozelor, cum sugerează etimologia cuvântului. Această sărbătoare, celebrată de obicei în mai, sau până la jumătatea lui iulie, era supranumită și Rosatio sau dies rosationis. În ziua de Rosalia se pomeneau morții și se făceau depuneri de flori la mormintele acestora. Cultul morților avea un loc deosebit în cultura romană, făcând parte din mos maiorum, adică valorile și obiceiurile primite de la străbuni. La fel ca și în calendarul ortodox român, în calendarul roman, mai multe zile de-a lungul anului erau dedicate pomenirii celor adormiți. Această sărbătoare era marcată în deosebi de legiunile soldaților romani, care ornamentau acvila și stindardele cu ghirlande de flori pentru a onora camarazii căzuți pe câmpul de bătălie. 

În tradiția ortodoxă, Sâmbăta înainte de Duminica Rusaliilor sunt "Moșii de vară" - sărbătoare dedicată pomenirii morților. Cu această ocazie, în toate bisericile se oficiază Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.

În mitologia populară Rusaliile sunt niște ființe mitice extraordinare. Rusaliile sau Rusalcele sunt niste fecioare frumoase, îmbracate în veștminte străvezii care își fac apariția mai cu seamă în perioada verii. În tradiția românească, Rusaliile au mai fost denumite și lele.

Se povestește că acestea s-ar prinde în hore, departe de ochii oamenilor, prin păduri în zone muntoase izolate, iar pe locul unde dansează, se spune că pământul rămâne ars.

De fapt, când vine vorba de Rusalii, este cunoscut faptul că acestea ar avea două întruchipări: de fete tinere și extraordinar de frumoase, sau de bătrâne urâte și gârbovite, aducătoare de rău și de necaz. Personalitatea ambivalentă ale acestor creaturi mitice rezonează cu dubla însemnatate a Rusaliilor: viața și moartea. 

Astfel caracterul acestei sărbători este determinat de anumite elemente populare: cultul morților la hotar de anotimpuri, credința în forțele magice ale plantelor verzi și lupta contra forțelor „necurate”. Prin urmare, împodobirea gospodăriilor cu verdeață (frunzari) simbolizează fertilitatea plantelor și are menirea de a proteja vatra satului și a fiecărei gospodării în parte contra Rusaliilor.

Până în prezent a ajuns obiceiul ca la o săptămână după Duminica Mare, seara după ce asfințește soarele, gospodarii scot și adună la un loc toți frunzarii, ramurile de nuc și iarbă din case pe care le duc la râu. Udarea frunzarilor este însoțită de urări precum „Să ploaie, Să se facă pâinea, Să fim sănătoși!”. 

De asemenea se mai păstrează tradiția ca în ziua de Sâmbătă, în ajunul sărbătorii, copii să fie trimiși să adune flori de corovatic, cimbrișor, care sunt aşternute în toată casa. 

Un semn alt distinctiv al Duminicii Mari este împodobirea cu rămuri verzi de salcie, nuc, tei, frasin etc. a stâlpilor de la porți, a ușilor și ferestrelor casei. Unele crenguțe sunt duse la biserică și sfințite, după care se păstrează cu mare grijă la icoane. 

Tot în această zi se desfăşoară și Jocul Căluşarilor. Jocul Căluşarilor este strâns legat de sărbătorile Rusaliilor. Acest obicei este, sau cel puţin a fost, răspândit pretutindeni la români conservându-se astăzi mai mult în Oltenia. 

Căluşarii sunt o ceată de dansatori, formată numai din bărbaţi, care în timpul Rusaliilor cutreieră satele supt conducerea unui vătaf, jucând, săltând şi primind daruri. Se mai numesc şi. călucenî, căluşei, sing. căluşub, sau călăuzi (Dolj).

În descrierile acestui obicei se menționează legătura ce există între zâne şi căluşari. Ei sunt pân­diţi şi urmăriţi de zâne, numite Ielele, Dînsele, Frumoasele sau Rusalii. (http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A14639/pdf)

Originea obiceiului este incertă, unii etnografi subliniază legătura cu tradiția traco-dacă alții cu cea romană. Etimologia cuvântului, care provine de la cal, pare a avea o origine mult mai veche și o rădăcină comună cu Salii romani sau Collis Salii. Aceștia erau unul dintre cele mai vechi colegii sacerdotale din Roma antică. Numele lor derivă de la verbul latin salire adică a sări, din cauza mersului lor săltăreț în timpul procesiunilor sacre. Pare că fuseseră instituiți de însuși Numa Pompiliu, al doilea rege roman după Romulus cu prerogativa de a scanda trecerea, în anul roman, de la timpul civil la timpul militar și invers. Pentru romani timpul care putea fi dedicat războiului era din martie până în octombrie, din cauza necesității de a aproviziona trupele. Acest timp era de fundamentală importanță pentru cetățeanul roman care trecea de la civis la miles (soldat) în luna martie, aflându-se sub jurisdicția militară și protecția zeului Marte. Procesiunile ai Salii Palatini semnau acest pasaj, aceștia cutreierau orașul cântând și dansând și atingând cu sulițele și scuturile lor unele puncte pentru a trezi spiritul luptător al Romei. La jumătatea lunii martie asistau de asemenea la întrecerile cailor, acestea având menirea să-i purifice și să-i pregătească de lupte. Existau diferite grupuri de Salii, istoricul Titus Livius menționează despre Salii Palatini și Salii Collini. 

Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al valahilor din Bulgaria şi Serbia. Această tradiție a fost inclusă, în 2008, pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.

Putem observa deci, cum Duminica Mare a asimilat elemente specifice renovării timpului. Îmbinarea acestor sărbători ne vorbește despre o vreme în care sacrul și profanul conviețuiau, iar această suprapunere nu rezulta în profanarea sacrului ci, dimpotrivă, în sacralizarea fiecărui moment al vieții umane. Moartea, nașterea, războiul, secerișul, dansul - pentru omul arhaic, aproape fiecare aspect al existenței avea conotații religioase.

Continuă

Aurul Moldovei

Mă aflu în inima Moldovei, una dintre regiunile istorice ale României. Semnul rutier de la intrarea în sat poartă inscripția: „Negritești”. Sentimentul de profundă afecțiune care mă leagă de o familie și de patria acesteia, m-a purtat să descopăr acest loc.  Nimic mai mult, s-ar putea spune la prima vedere, decât un drum însoțit pe ambele părți de case mici, înconjurate de o câmpie imensă. Niciun local public, nicio clădire industrială, nicio atracție particulară; nici n-ar avea motive să existe aici, deoarece satul găzduiește aproximativ 350 de locuitori. Chiar și numele este pe jumătate necunoscut și inexistent pe hărțile rutiere; de fapt, Negritești face parte din Comuna Podoleni.
Arunc o privire în jurul meu; aerul este inexprimabil de pur și calm, aproape suav, dar plin de semne și sugestii. Tăcerea este suverană; nici o mașină sau o voce umană care să o deranjeze. O pace ireală adie în această vastitate, un fel de vrajă care te invită să te pierzi în contemplarea dulcelui și indolentului peisaj. Eu aparțin generației celor care au învățat poeziile pe de rost; și îmi vine în minte Aldo Palazzeschi și poezia Rio Bo:

„Trei case mici

cu acoperișuri ascuțite,
o luncă verde,

un mic pârau: Rio Bo,
un chiparos atent.

un oraș cam mic, e adevărat,
un oraș fără nimic, dar …

peste el
veghează întotdeauna o stea,
o mare stea, magnifică,
ce dintr-o dată …
aruncă o privire vârfului chiparosului
din Rio Bo.
O stea îndrăgostită!
Cine știe dacă chiar are
un oraș mare.”

Suntem ȋn iulie, este cald şi totuși, evocând ultimele versuri am simțit frisoane reci: steaua îndrăgostită o regăsim și în extraordinara lirică a celui mai mare poet al acestei regiuni și al întregii Românii; iar gândul că tânărului Eminescu îi plăcea să rătăcească într-o lume asemănătoare celei care mă înconjoară adaugă o notă de emoție trăirii mele.
Steaua care iluminează nopțile Negriteștiului strălucește de milioane de ani, dar lumina ei argintie s-a așezat pe acoperișurile caselor abia acum câteva secole. De fapt, dacă primele așezări din Valea Negritești se pierd în ceața timpului, după cum se dovedește prin descoperirea ruinelor și a obiectelor care datează ȋncă din perioada neolitică, satul își are rădăcinile în epoca medievală. Cu luni de zile în urmă, când am solicitat autorităților municipale din Podoleni documentația referitoare la istoria locului, nu știam la ce să mă aștept și, sincer, am fost cam pesimist. Dar Negritești a ţinut să-mi răsplătească dăruirea. Niciun cercetător pasionat nu disprețuiește o ascendență ilustră a obiectului propriei admiraţii. Iar materialele primite din partea Primăriei din Podoleni sunt clare: Valea Negritești, împreună cu feudatele Suceava, Moldova și Trotuș, formau moșia Neamțului, pe care documentele istorice o numesc drept „leagănul Moldovei”.
Era o lume, cea a Negriteștilor dintru începuturi, alcătuită din terenuri și aristocrați de diferite ranguri, menționată pentru prima dată într-un document datat la 8 martie 1479, care poartă numele domnului satului, vodă Ieremia Movilă. În secolele următoare, moșia Negritească trece prin multe mâini, iar soarta ei se împletește cu câteva nume mari din istoria României, precum Petru Movilă, arhiepiscopul și mitropolitul Kievului; istoricul Grigore Ureche, coautor al Letopisețului Țării Moldovei  este și unul dintre primii scriitori care a scris în limba română; ca şi vornicul Toma Cantacuzino, care în 1657 cumpără jumătate din satul Negritești pentru 300 de galbeni (monede de aur). Patru ani mai târziu, la 30 iulie 1697, marele vistiernic Iordache Rusăt a achiziționat „un întreg sat cu hotarele sale, adică Negritești, situat în regiunea Neamț, cu câmpuri, pășuni, pomi fructiferi, stupi, cu ferme piscicole, cu moara în pepinieră și cu toate bunurile acelui loc și cu toți cei care ar putea fi în acel sat … pentru 500 de lei”.
Vodă, vornic, comis, spătar, logofăt, vistiernic sunt titluri uimitoare ale unei istorii vechi de secole, care văd ascensiunea domniilor pe jumătate maghiare, pe jumătate bizantine și pe jumătate slave, împreună cu primele mari principate românești, cu figuri de prestigiu precum Bogdan I, Ștefan cel  și Mihai Viteazul și familii precum Mușat, Movilă, Tomșa, Cantacuzino, Rusăt, Cantemir, stirpi care vor da mare prestigiu pământului moldovenesc. Iată că micuța Negritești are o istorie nobilă, o lume retrospectivă străveche și interesantă, despre care rămân, totuși, atît de puține urme. Motivul este însă evident: satul trecea de la o familie nobiliară la alta, purtând titluri și blazoane de toate tipurile și rangurile; dar sub straiele nobile, corpul, fizionomia, substanța a rămas cea a lumii țărănești care și-a consumat întreaga existență pe aceste meleaguri.
Țăranii sunt sufletul poporului român; timp de secole au lucrat ca umili zilieri la mila totală a stăpânului lor; este mișcător să aflăm că abia în 1864, când stăpânul satului era Gheorghe Pruncu, au fost date în proprietate primele terenuri la opt locuitori din Negritești. Țăranii, legați de pământ printr-o dragoste sacră, România românească la care aspirau Mircea Vulcănescu, care în "Puțină sociologie" slăvește „civilizația organică” a satului și moldoveanul Nicolae Iorga, care, în clasa țărănească regăsește baza etnică a stirpii. Este o legătură mistică și ancestrală cea a scriitorilor moldoveni cu pământul lor și cu lumea rurală. În aceste locuri, scriitorul Calistrat Hogaș vede templul naturii și tânjește să contempleze în singurătate imensitatea sa tăcută și solemnă. Ion Creangă, care s-a născut și a locuit la câțiva kilometri de aici, poartă în suflet intimitatea cu lumea și comunitatea rurală; satul său, observă istoricul literaturii Vasile Munteanu, “vibrează, ca un stup de o viață intensă, în care zgomotul războaielor de țesut se amestecă cu agitația muncitorilor și zburdălnicia copiilor …”.
Mihail Sadoveanu devine sufletul și vocea oamenilor care trăiesc într-un primitivism ideal, a căror existență introduce „într-o altă viață sau într-un alt basm”. Este același epos ca al lui Eminescu, care aspiră să devină “vocea obiectivă și atemporală a unui ținut mitic, dincolo de timp și de istorie”, așa cum a scris Rosa Del Conte, o importantă eminescologă italiană.
Printre fiii pământului moldovenesc, iese în evidență personalitatea extraordinară a lui Alexandru Vlahuță (1858 – 1919). Spirit îmbogățit de bunătatea franciscană, Vlahuță vede arta ca pe o misiune și, de-a lungul vieții, își asumă sarcina de a apropia noile generații de valorile și moștenirea morală a clasei sociale pe care o consideră incoruptibil românească : cea a țăranilor. Înclinația sa filantropă inspiră versuri mistice, ca în poemul „Sfânta muncă”: Sfântă muncă e aceea/ Ce răsplata-n ea-și găsește; și chiar evanghelic, în sonetul „Semănătorul”: Pășește-n țarină sămănătorul/Și-n brazda neagră, umedă de rouă,/Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,/Pe care va lega-o viitorul. Dar dincolo de opera literară, sunt acţiunile nobile cele care ne redau măreția morală a lui Vlahuță: prin urmare, în 1917 în plină perioadă a Primului Război Mondial, a solicitat și a obținut permisiunea autorităților militare pentru a merge în tranșee, pentru a putea contribui la ameliorarea suferinței soldaților români.

Privesc din nou în jurul meu: vasta câmpie imobilă îmi amintește, pentru o clipă, de câteva descrieri peisagistice ale romancierilor ruși; dar aici domină verdele strălucitor al pajiștilor de soia și galbenul strălucitor al florii-soarelui, care se transformă în blondul tremurător al porumbului de-a lungul dealurilor blânde care se scufundă în albastrul orizontului, retras, pentru a lăsa mai mult spațiu imensului ocean ierbos. Căpițele aurii prezente pretutindeni apar ca nişte santinele distrate dar satisfăcute de umila lor sarcină. Copleșit de atâta frumusețe, simți nevoia de a te contopi cu elementele acestei fantezii bucolice, cu parfumurile, cu culorile sale.

Culorile … înaintea mea – și a fost o surpriză incredibilă – altcineva a scris despre metafizica culorilor din Negritești. Printre documentele care mi-au fost transmise de către Primăria din Podoleni s-au remarcat o serie de foi îngălbenite, dactilografiate, și importanta prefață, scrisă de istoricul și criticul literar Petre Isachi, a unui roman intitulat Culori de Negritești, publicat în 2012. Autorul este fostul colonel al Forțelor Aeriene, Ion Timaru, născut la Negritești la 17 februarie 1946.
Culori de Negritești este un roman monografic-original și polimorf. Începând cu un basm „A fost odată”, autorul se întoarce curând la câmpul istoric, introducând satul Negritești în cultura Cucuteni, care precede nașterea lui Hristos cu patru-cinci milenii. Deloc descurajat de absența documentelor care ar fi putut dovedi continuitatea istorică a satului, Timaru începe să răscolească arhivele tuturor satelor  învecinate, dar când nu găsește suficient material continuă pe urmele cunoscuților cronicari Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, co-autori ai Letopisețului Țării Moldovei. Narațiunea ne oferă episoade extraordinare, cum este cel în care a fost înfățișat Ștefan cel Mare, care în 1479 achiziționează moșia Podoleni, pe care apoi o încredințează vasalului Avram Frăncu. În actul de vânzare – care poartă sigiliul lui „Stefan Voivod, domnul Moldovei” – domnitorul stabileşte că „Cine va fi Domn al țării noastre Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, deoarece am cumpărat pământul pe bani mei câștigați drept; și împotriva celor care vor îndrăzni să încalce dania și întărirea noastră, aceia „să fie blastemați de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de Preacurata lui Maică, și de cei patru Sfinți Evangheliști, de cei 12 Apostoli de frunte Petru și Pavel (și toți ceilalți), de toți Sfinții, și de cei 318 Sfinți Părinți ai Sinodului de la Nicheia “. Timaru, îndrăgostit de locul său de naștere, îl transfigurează într-un topos binecuvântat de Dumnezeu și pornind de la ideea lui Blaga că „eternitatea s-a născut în mediul rural”, învăluie satul într-o aură mitică. Dar viziunea atemporală și ideală este combinată cu un realism viu, picaresc, atunci când autorul se concentrează asupra celor șase secole de istorie neîntreruptă a satului. Într-o dimineață, în timp ce el însuși merge la piața Roznov cu prietenii Ilie și Gică, căruța cu care călătoreau fu blocată de o turmă de oi. Gică își pierde imediat răbdarea și strigă ciobanilor să se mute; aceștia, fluturându-și bastoanele, îl invită să rămână calm. Apoi, Gică scoate o secure și, în picioare, o agită împotriva ciobanilor, care se grăbesc să împingă turma și să elibereze drumul. Iată splendidul comentariu al lui Timaru: „Gică le mulțumi și-și săltă pălăria a salut. Ei îi răspunseră la fel. Amuzant, severa scenă se repetă des prin astfel de locuri. Câmpul chiar echivelează cu libertatea. A fi aspru și-n același timp cochet, în afara legii, sub cerul albastru iertător și ocrotitor, e un sentiment cu aripi ”.
Lirismul descriptiv și încântătoarea realitatea se împletesc continuu în roman. “După ce a fost tăiată a treia oară”, scrie Timaru, “iarba câmpurilor este fantastică, moale, un verde moale în care să te rostogolești și să dormi la infinit”. Dar pe deal – citim mai departe – iarba ascunde extazuri diferite. „Acolo se făcea dragoste fără scrupule, fără preocupări.” Ion B.călărea pe Ileana M. și Ghiță T. pe Aurica B., la un băț distanță unul de altul. Uneori, noi băieții, mergeam și pândeam …“Ce vă uitați, bă! Duce-ți-vă! “Și când se prindeau că ne holbam excesiv, ne alungau cu jordiile.”
Este epoca de aur a satului și a omului din Negritești, o creatură care are o viziune armonioasă asupra vieții, deoarece crede că totul, că fiecare eveniment are o justificare și un sens. Într-un cadru în care spiritul mioritic se contopește cu instinctul bachic, moștenire tracică, autorul evocă iubirile, nunta, riturile, doliul, sărbătorile vieții rurale ca manifestări care nu pot fi reduse la folclor, ci mistic înrădăcinate ca aparținând unei lume de care nu se poate separa decât dacă se suferă o dezrădăcinare existențială.

Era inevitabil ca Timaru să nu ajungă să atingă punctul nevralgic al celei mai recente istorii a satului și nu numai acesta: Negritești simbolizează amara metamorfoză a României contemporane, evadarea din mediul rural, conștientizarea faptului că o întreagă epocă istorică, cea a lumii rurale prospere, a fost răpită și nimeni nu știe de cine, nimeni nu știe de când …
Din păcate, este realitatea pe care o am în fața ochilor; ştiu foarte bine că Negritești, la fel ca și alte centre din Valea și Județul Neamț, se depopulează îngrijorător. De fapt, nu se vede țipenie de om pe drumul drept care duce la țară. În acord cu Marcela, tânăra moldoveancă care mă însoțește, decid să înaintăm pe jos, o decizie care îmi este numaidecât răsplătită. După cincizeci de metri, în dreapta noastră, auzim un zgomot. O poartă scârțâie și un bărbat în vârstă, primul locuitor din Negritești pe care îl întâlnim, se înfățișează pe stradă. Are un chip luminos și sincer, cu ochi limpezi binevoitori, care continuă să ne fixeze cu o uimire tăcută, parcă cu o întrebare implicită :”Ce faceți aici?”
Ne prezentăm. Numele lui este Ioan Leahu, are optzeci și patru de ani, este văduv și a trăit o viață întreagă aici.
Îi spun că sunt italian și că am venit la Negritești ca să spun o rugăciune la mormântul Mariei Timariu “.
„Ați cunoscut-o, nu?”, întreb.
Îmi dau seama imediat absurditatea întrebării, de care ar trebui să râdă. Însă Ioan rămâne serios: „Desigur, ea a fost vecina mea, casa ei este cu câțiva metri mai în față”.
“O pot vedea?”
El dă din cap și mă invită să-l urmez. Poarta de lemn prin care se intră în casă este susținută de un par de lemn. Când Ioan îl scoate și intrăm, inima mea tremură: în grădină iarba este înaltă, copacii încep să găzduiască prea multe ramuri, tufișurile înaintează spre casa de lemn cu acoperișul de ardezie. Aici Maria și-a trăit toată viața cu seninătate, alături de soțul ei Constantin, care a murit cu aproximativ douăzeci de ani înaintea ei. Aici s-au jucat nepoții săi, în special favorita sa, Diana, care locuiește și lucrează la Roma de ani de zile și care aici și-a petrecut copilăria. Iar acum această casă este goală, tăcută, o metaforă nostalgică și amară pentru viață; este mesagerul unei tranziții pe care inima mea îl refuză, cerând ajutor la tot ceea ce vede, ziduri, scări, ușă, pentru a mă ajuta să schimb durerea într-o demnă resemnare. Mă îndepărtez, ascund în mine un plâns, în liniștea respectuoasă a lui Ioan și a Marcelei, care abia după câteva minute mi-au pus o mână pe umăr și mi-au oferit cuvinte de confort.
Mă uit la Ioan, nu știu cum să încep și spun primul lucru care îmi vine în minte: “Ioan, nu mai este nici un tânăr pe aici?”
“Sunt, dar puțini. Acest sat a fost întotdeauna un sat de agricultori și să lucrezi pământul azi nu este deloc profitabil. Apoi, trebuie să ai putere de muncă… Dacă ești agricultor nu ai nici program, nici șef şi trebuie să ai putere de muncă”. Este obosit, așa că decid să nu insist. Între timp, un alt bătrân ni s-a alăturat. Este înalt, încă în formă, cu chipul blând și îmbujorat care aduce o seninătate fermecătoare. Ne prezentăm; se numește Mircea Drăgoi, are 74 de ani. Cred că a înțeles că sunt italian, pentru că îmi spune că are trei copii în Italia, toți în Toscana. Îl întreb timid cum trăiește această realitate, iar expresia lui se schimbă: „Rău”, murmură cu o grimasă dureroasă, „Foarte rău”. Ei trebuie să-și facă propria viață, dar noi, părinții … ”. Simt cum se stinge nevoia de-ai mai pune alte întrebări. Dar este el însuși, cu ochii în gol, cel care continuă: „ Înainte era mai bine. Toți lucrau, fabricile funcționau și fiii rămâneau aici”. Face o pauză, îți atinge capul cu un deget și spune ceva uimitor: „Poate că-s nebun, dar am crezut că nu vor pleca”.
Îl privesc surprins: “De ce?”
Îl văd emoționat: “Nu știu … nu știu …”.
Între timp, ca și cum ar apărea de nicăieri, niște femei vorbesc și zâmbesc sub un arțar ce a generat un cerc de umbră care pare a fi trasat de compasul unui geometru. Una înaintează; este soția lui Mircea, numele ei este Maria. Este mică, are fața întunecată și încrețită ca a tuturor femeilor de la țară, dar ochii foarte vioi, tinerești.
“Maria, văd că sunteți vesele, mulțumesc Domnului.”
 Ridica îndoielnic barbia: „Cândva eram mai veseli …”
„ Știu că fiii dumneavoastră locuiesc în Italia”.
„Odată eram cu toții fericiți. Dar dacă Domnul așa vrea … Fericirea azi este, mâine nu mai este. Pentru că sunt atât de multe rele … Aici, chiar dacă nu-l faci, îl vezi.”
Nu înțeleg și îi cer Marcelei să-i spună să se explice mai bine.
Maria apleacă capul: “Ascultă, vii din oraș?”
Răspund da, chiar dacă într-un oraș am trăit doar câțiva ani.
„Atunci vezi răul și nu îl vezi. Acolo nu vă cunoașteți, fiecare se gândește la sine. Dar aici, în timp ce mănânci, sau râzi, sau îți faci treburile îți bat la ușă. ‘Maria, Liviu este bolnav, s-a făcut negru.’ Te duci acolo și-l găsești deja mort. Aici se știe totul, chiar și când îi moare un animal cuiva. Știi totul și despre cei care au plecat. Dacă lucrează, dacă sunt bine, dacă suferă … “.
Una dintre femeile în vârstă prezente îmi atrage atenția și mă privește cu ochi în care am citit o resemnare amestecată cu o mare demnitate: „Am avut opt ​​copii. Unul a murit la 5 luni, iar unul la 58 de ani. Mi-au mai rămas șase. Apoi am 14 nepoți și 10 strănepoți. Una dintre fiice trăiește în străinătate, în  Belgia “.
Numele femeii este Lucreția Negoiță, are 80 de ani și este văduvă de patru ani. Una dintre fiice, care a venit să o viziteze astăzi, dorește să-mi vorbească. Are o expresie mândră și privirea i se aprinde când vorbește: „Sunt 150 de case aici, acum treizeci de ani, toate erau pline de oameni.  Acum sunt locuite doar jumătate din ele. Odată vedeai foarte mulți tineri în Negritești, dar acum …Câte unul lucrează, unii sunt șomeri, alții fac servicii utile pentru comunitate, un fel de ajutor social. Vrei să știi cât sunt plătiți? O sută cincizeci de lei pe lună. Sunt 40 de euro … .”
Înțeleg că în exodul tinerilor există un aspect epocal dureros, poate chiar dramatic: a pleca înseamnă a pleca pentru totdeauna, a-ți părăsi părinții; înseamnă să renunți la ceea ce ți-a hrănit sufletul, lucruri pe care riști să le regăsești doar în memorie, în nostalgie, în dor. Când este vorba de emigrare, este firesc să ne gândim la cei care fug de războaie, distrugere, foame sau sărăcie. Dar poate că părăsirea acestui colț de paradis moldovenesc, un pământ atât de frumos și potențial atât de prosper, doare și mai tare.
Se va stinge oare Negritești? Sau va interveni o schimbare, un proces care va schimba destinul acestui sat? Îmi vine în minte Eminescu, care se temea de evoluția bruscă și necontrolată, de acele „sărituri” capabile să provoace fracturi irreparabile în substratul autohton și vital al unui organism social. Și în inima mea se insinuează dorința disperată ca satele ca Negritești să nu piardă – în ciuda modernizării inevitabile și juste – spiritul atavic care le-a adus aproape intacte până în zilele noastre.
Mulțumesc femeilor și aș dori să le las în pace, dar nu pot evita o ultimă întrebare fiicei Lucreției: „Tu ai rămas aici și fiii tăi sunt tineri. Ce se va întâmpla aici? “
Clipește : „Răspundeți voi. Noi nu avem răspunsuri. Poate că cel al unui străin ni se va parea Evanghelic. Dvs. aveți un răspuns?”
Înghit în sec, în timp ce salut prietenoasele țărănci din Negritești și dau să plec, dar Marcela atrage atenția Lucreției, apoi indică cu degetul spre mine spunând zâmbitoare: „El este îndrăgostit de doine și de colinde”.
„Doine?” șoptește femeia. Privirea ei devine catifelată; ochii sunt trăsătura cea mai remarcabilă a locuitorilor acestui loc: mari, strălucitori și în același timp senini și atenți, melancolici și vii, uimiți și întrebători. Lucreția coboară imperceptibil capul, îl ridică din nou, privește fix în față și încet, aproape timid, intonează un cântec ca un lament.
Gândul se duce numaidecăt….la Noica.  „Fiecare creație”, a scris filozoful în Rațiunea ființei, „s-a născut dintr-un strigăt sau o tăcere”.Țăranii munceau, sufereau, uneori plângeau. Tăcerea care urma era întreruptă de aceste nelipsite cântece de melancolie, în care s-au condensat secole de istorie umană trăită cu mâinile întinse spre pământ și ochii îndreptați spre Cer. Nu există poet român care să fi rezistat farmecului doinelor. Cele mai frumoase versuri dedicate acestor cânturi sunt ale unui transilvănean legat de Moldova, Octavian Goga, care în poezia” Noi” își imaginează că „ privighetori din alte ţări / Vin doina să ne-asculte;

Când bocetul Lucreției se stinge, mă simt ca și cum m-aş găsi în fața lespedelor unui trecut care cere cu umilință să nu moară. Timp de secole, aceste cântece populare au răsunat doar în mediul rural românesc, conturând eposul lumii țărănești. Astăzi, doinele și colindele sunt patrimoniu cultural al României și mulțumim lui Dumnezeu, este posibil să ne bucurăm de ele oriunde există o comunitate românească.
Cerusem să vedem biserica din Negritești și am fost satisfăcuți. Cu un plan de cruce grecească, pictat în exterior într-un alegru albastru deschis, biserica este mică, dar foarte drăguță. Părintele Dumitru, un tânăr frumos, înalt și robust, se pune imediat la dispoziția noastră. Biserica, explică, a fost ridicată între anii 1991-1994.  Pe 24 septembrie 1995, cu o ceremonie religioasă solemnă, a fost închinată Sfântului Dimitru. Sfântul Mare Mucenic din Tesalonic, torturat în 306, sub împăratul Dioclețian. Arhitectura este o combinație între stilul moldovenesc și bizantin; neo-bizantine sunt, de asemenea, picturile din interior, care înfățișează principalii sfinți și martiri ai Ortodoxiei. În naos, preotul paroh indică icoana Sfântul Dumitru, așezată, desigur, în partea dreaptă a iconostasului; acesta a fost construit și modelat de cetățeni, folosind pur si simplu instrumentele de care dispuneau. Imaginea este impresionantă, nici măcar nu pare în stilul bizantin: înfățișează un tânăr cu părul pe umeri, care poartă o cruce în mâna dreaptă și o suliță în stânga. „Este una dintre puținele imagini întregi ale sfântului”, explică părintele Dumitru.
Îmi amintesc că unii istorici (atenianul Alexander Polites și englezul John Cuthbert Lawson mai presus de toți) susțin că Sfântul Dumitru nu este decât transmutarea în sfântul creștin al zeiței grecești Demetra, proces care a vizat alte zeități olimpice atunci când mesajul lui Isus a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Este o reminiscență pe care o voi păstra pentru mine; în orice caz, bravii țărani din Negritești și-au ales bine Patronul, pentru că Sfântul Dimitrie este ocrotitorul culturilor și fertilității în lumea creștină (la fel cum Demetra era Zeița protectoare a agriculturii, a căsătoriei și a legilor sacre). Când suntem pe cale să ieșim, părintele Dumitru indică unul din pereții laterali ai bisericii, pe care este pictată figura destul de urâtă a unui serafim. Aflăm că cel de-al doilea paroh al bisericii a cerut-o pentru a acoperi numele persoanelor care au contribuit la construirea clădirii sacre, astfel încât să nu se poată mândri cu gestul lor de caritate. Înainte de a saluta, părintele ne vorbește despre sărbătoarea Sfântul Dumitru și are grijă să ne informeze că biserica este întotdeauna plină în timpul slujbelor religioase. Maria, care respecta poruncile Domnului, ritualurile bisericești și posturile, mi-a spus aceleași lucruri.
Am știut dintotdeauna că pământul românesc este pătruns de o veche și ferventă religiozitate; Nu știam însă că tocmai în regiunea în care mă aflu spiritualitatea oamenilor s-a dezvoltat într-o formă complet specifică.
De fapt, în România și în special în Moldova, monahismul, încă de la înființarea sa, a încurajat forme de viață creștină înrădăcinate în tradiția isihastă. Isihia este starea de pace interioară care se atinge intrând în uniune intimă cu Domnul; religiozitatea înnăscută a sufletului românesc a găsit într-o natură generoasă și necontaminată un aliat ideal pentru a ajunge pacea spirituală izvorâtă din comuniunea cu Absolutul.
Așa s-au născut așa-numitele „așezăminte isihaste sătești ”, mici comunități care gravitau în jurul primelor așezări de viață isihastă. Se întâmpla ca unii credincioși, care doreau să trăiască isihia, să părăsească centrele locuite pentru a se retrage în poienele pădurilor sau în adâncurile vreunei văi sau în munți. De-a lungul timpului, unii păstori, țărani sau credincioși locali se alăturau pustnicului, pentru a împărtăși viața de rugăciune și de liniște interioară. Treptat, au fost construite chilii, biserici, locuințe dând astfel viață unor noi mici comunități, așa numitele așezăminte isihaste sătești.
Meritul acestor agregări născute din credința oamenilor este incalculabil. În ele își au originea sute de sate românești; în plus, majoritatea mănăstirilor încă existente au fost construite pe locurile care au găzduit o primă așezare isihastă. Dar faptul extraordinar este că în România, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în restul lumii creștine, acest tip de așezăminte sătești au supraviețuit consolidării și structurării monahismului. În mod special, în Moldova, așezămintele isihaste au continuat să funcționeze ca centre vii și productive chiar și atunci când au apărut marile mănăstiri Neamț (1370), Bistrița (1407), Pȃngărați (1560), iar mai târziu cele din Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec; așa se face că regiunea Neamțului rămâne timp de secole, cel mai mare centru de viață isihastică din Moldova.
Privilegiul spiritual al acestui pământ nu se oprește aici. Toată lumea știe că doctrina isihastă a Muntelui Athos, întemeiată pe rugăciunea inimii (sau rugăciunea lui Iisus), a fost răspândită în țările slave de către marele stareț Paisij Veličkovskij (1722 – 1794), datorită mai ales traducerii din slavonă a Filocaliei grecești, a Dobrotoljubiei, tipărit la Moscova în anul 1793. Ei bine, dacă Paisij începe cunoașterea isihasmului la Muntele Athos, în Moldova va găsi exemplul viu; și în mănăstirile Neamț, Secu și Dragomirna această comoară spirituală va înflori din nou, creând un model de viață monahală care va aduce schimbări importante în organizarea Bisericilor orientale, în special a celor românești și rusești.
După-amiază, în timp ce soarele încă strălucește senin și prietenos, umbrele încep să alunece lateral, iar în aerul uscat și parfumat al fânului, fiecare element amorțește ușor. Ne îndreptăm spre cimitir, ultima casă pământească a locuitorilor din Negritești. Este un crâmpei de teren perfect pătrat, situat pe partea stângă a străzii principale. Se poate ajunge urmând o lungă stradă ierboasă, care urcă ușor printre livezi, grădini și case țărănești. Este un drum care miroase a plante, esențe vegetale și viață rurală; cimitirul nu are aspectul grav al altor cimitire, deoarece mormintele sunt împodobite cu flori, iar tufele de ierburi sălbatice cresc între ele. Cufundat într-o liniște la fel de imensă ca şi îndepărtatul orizont, plin de simboluri care se referă simultan la viață și moarte, cimitirul din Negritești nu intimidează, nu inspiră tristețe, ci salută, consolează cu cuvinte clare, pe care aproape că le aud: „Eu sunt ultimul cămin al acestor oameni. Pământul meu este același pe care l-au iubit și l-au îngrijit. În el se odihnesc în pace; trupul lor este aici, însă sufletul lor este în altă parte, așa cum au crezut întotdeauna ”.
Crucea sub care se află Maria Timariu este făcută din lemn, precum toate cele ale persoanelor care au murit recent; atunci când vor arăta uzura timpului, acestea vor fi înlocuite cu altele din fier, marmură sau granit. Crucile din Negritești nu au scris pe ele nimic altceva decât numele şi prenumele decedatului, data naşterii şi a decesului. Dar ele comunică; nu imploră, ci cer în liniște un gând, o amintire, o rugăciune. Și amintirea de când am însoțit-o pe Maria la Sacro Speco din Subiaco (Italia) este încă foarte vie, ca și alte episoade din existența ei simplă și înțeleaptă, pe care exemplul ei, crucea vieții pe care a adus-o întotdeauna cu bunătate și demnitate, ne invită să le împărtășim.
Maria a murit într-un spital din Roma, unde fiica Maria și nepoata ei Diana au îngrijit-o cu drag până în ultimele clipe. Trei zile mai târziu a fost înmormântată în acest cimitir. A murit în rugăciune, așa cum făcuse întotdeauna de-a lungul vieții; ea nu a ignorat niciodată că moartea este, de asemenea, și mai presus de toate, un exercițiu spiritual. Maria avea acel sentiment de acceptare a morții pe care fiecare român adevărat ȋl poartă în inimă sa; credea în reîntâlnirea cu sufletul pământului natal, cu soțul ei Constantin, cu Domnul.
Am crezut că mă voi emoționa la mormântul ei. Dar nu a fost așa; spun o rugăciune, cu cuvintele mele, mulțumindu-i Mariei pentru ceea ce ne-a lăsat. Știu de ce nu am plâns: Maria și-a trăit viața pe deplin, iar acum, după moarte, locul ei este printre cei drepți; atunci de ce să plâng?
La ieșire, chiar lângă poarta de intrare în cimitir, două femei în vârstă vin să ne ȋntâmpine și ne întreabă de ce ne aflăm aici. Când afirm că am venit pentru Maria Timariu, bat din palme și zâmbesc. Sunt nepoatele Mariei, fiicele unui frate al ei, numele lor sunt Areta și Zenovia. În cinci minute ne ilustrează întregul arbore genealogic al familiei, apoi ne mulțumesc și ne binecuvântează. Când o îmbrățișez pe Zenovia, simt că trupul ei miroase a mir. Mă strânge tare, de parcă aș fi un copil, simt mirosul de mir amestecat cu un iz de câmp, de iarbă și flori și aș dori să repet gestul la nesfârșit: este unul dintre cele mai intense și emoționante îmbrățișări pe care le-am primit vreodată.
Acum putem pleca; mica procesiune de vizitatori din Negritești iese agale din cimitir; ne aruncăm unii la alții priviri pline de emoții amestecate cu o ciudată bucurie interioară. Sau poate nu, poate nu este nimic deosebit în bucuria noastră sufletească: pur și simplu am petrecut câteva ore intense și plăcute în compania Negriteştilor și a locuitorilor săi.
Seara sosește. În aerul devenit languid și leneș, imensa bolta cerească pare umanizată și coboară ca și cum ar dori să strângă micul Negritești într-o voluptuoasă  îmbrățișare. Curând întunericul se îngroașă în jurul satului, dar ferestrele puternic iluminate și acoperișurile emailate de candida lumină a lunii pare să sugereaze că acest pământ va fi în continuare martor la povești și evenimente, la bucurii și drame, la nașteri și morți, că va vedea în continuare țărani și personaje de rang.
Și în sfârșit, întrebarea care răsuna în sufletul meu de ceva timp ca și frenezia încântătoare și stupefiată a lui Proust în fața gustului micuței madeleine, a avut răspunsul: dacă dragostea m-a condus aici, a fost pentru a descoperi că pe acest pământ totul păstrează o profundă amprentă umană armonizată cu o aură de sacralitate care transcende contingentul.

Omul din Negritești, metafizica culorilor din Negritești sunt doar formule, poate copleșiri sentimentale puțin exagerate? Nu: omul din Negritești este omul care a fost mereu împăcat cu pământul, omul care îi cunoaște comorile și îi contemplă frumusețea, omul care încă găsește timpul și dorința de a cânta și pentru care nu există diferență între fapte și cuvinte. Este omul care reușește să iubească fără dorința de a poseda: pentru că nu se poate poseda aurul recoltelor și al icoanelor, albastrul fluviilor și al cerului, sângeriul focului și al fructelor coapte, verdele frunzelor și al câmpiilor. Acestea sunt culorile Negriteștiului, pe care Maria Timariu le-a iubit toată viața; și dacă exprimă o metafizică este pentru că sunt culorile zorilor universului, ale unei naturi care se oferea omului ca realitate și în același timp ca mit, ca cel mai frumos basm pe care ni se permite nu doar să-l narăm, ci să-l și trăim.

Armando SANTARELLI

Multe mulțumiri pentru contribuția valoroasă primită din partea Marcelei Ciobanu, Alinei Monica Turlea și Cristinei Vasiloiu.

Traducere în limba română  de Iuliana Brândușa Olariu

sursă http://culturaromena.it/aurul-moldovei/

Continuă