Limba noastră-i dor ce arde - Ziua Limbii Române celebrată la Roma

Omițând pasajul despre istoria sărbătoririi Zilei Limbii Române, pe care o găsim cu ușurință în mai multe surse, țin  să spun doar că ceea ce s-a întâmplat la 29 august 1989, când 750 de mii de basarabeni, măcinați de secole de dezrădăcinare au ieșit  în Piața Marii Adunări Naționale să-și ceară dreptul la identitate, reprezintă  un fenomen unic în istoria Europei.  Europa este una din beneficiarii celor petrecute în Basarabia, fiind cea care și-a consolidat  hotarele culturii și civilizației latine  până peste Nistru.

Mai adăugăm la această constatare un moment ce nu poate  lipsi nicidecum, atunci când vorbim despre limba română și anume cel al plecăciunii adânci în fața  poporului, care a creat  această comoară, această valoare inestimabilă.

Este de menționat că Ziua Limbii Române  se sărbătorește atât de către românii din cele două state românești cât  și de către cei aflați peste hotarele țării. 

Am avut ocazia să  participăm, duminică, 27 august, la unul din aceste evenimente și anume la Ediția a XXVIII a Cenaclului literar de la Roma, condus de Valeriu Barbu. În pofida căldurilor caniculare, românii din Roma au ținut să sărbătorească Ziua Limbii Române, creându-i în Cetatea Eternă o mică insulă omagială alcătuită din reflecții și lecturi. 

Fragmentele  din opera lui Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Constantin Tănase se  împleteau cu trăirile și gândurile celor prezenți.  Emoționantă și bine documentată a fost relatarea lui Valeriu Barbu, care a vorbit despre originile limbii române, bogăția sa expresivă și vibrația unică. 

S-au discutat probleme legate de situația în care se află românii și cultura românească din regiunile istorice ale României și de peste hotarele ei. Dacă românii din R. Moldova în pofida tuturor problemelor care le provoacă propaganda rusească,  se mai simt la ei acasă, atunci cei din Ucraina, nu  mai sunt ca altădată o națiune titulară. În Ucraina continuă să se închidă școlile cu predarea în limba română, această comunitate mai fiind afectată  și de războiul ruso-ucrainean.

Dramatică este situația românilor din Valea Timocului, care își pierd speranța de a rezista ca etnie în condițiile lipsei de școli, biserici și presă în limba română. Dramatică se arată și situația românilor din Bugaria, aflați între uitare și asimilare benevolă. 

Fiind originară din R. Moldova, care la 27 august  își marchează 26 de ani de la proclamarea Independenței, am ținut să vorbesc despre situația Românismului din România Mică, citându-l pe Constantin Tânase: 

„Românismul e o Biserică. O Biserică plină cu icoane. Cu icoanele moldoveanului Ștefan cel Mare, a munteanului Constantin Brâncoveanu, a ardeleanului G. Coșbuc. Moldovenismul antiromânesc e un club, un „dom kulturî” plin cu portretele lui Stalin, Brejnev și Voronin. Duminicile, în această biserică intră, ca să aprindă o lumânare, un  Gr. Vieru. Iar în club, ca să tragă o țigară și o sută de grame, intră un V.Stati. Urmat de ceilalți stâlpi ai statalității moldovenești: Voronin, Lupu, Stepaniuc and Co. 

Statul Republica Moldova poate fi construit numai pe această biserică, dar nu pe mituri false sau furate. Iată de ce, parafrazându-l pe Malraeaux, zic: Republica Moldova ori va fi românească, ori nu va fi deloc. Tertium non datur. “

 Până la urmă, am ajuns la concluzia că fiecare din comunitățile românești își are problemele și specificul său, dar ca efect al fenomenului de globalizare, ar trebui să ne asumăm  o viziune amplă în ce privește situația limbii și culturii românilor de pretutindeni, încercând să creăm modalități eficiente pentru a interveni în situațiile de dificultate sau extremă urgență. Una din propunerile concrete în acest sens a fost cea de a ne familiariza cu  experiența activității Consiliului Mondial Român, care la momentul actual lucrează la înființarea unei  filiale  în Italia. 

Nu s-au evitat nici discuțiile  pe marginea declarației politicianului basarabean Ana Guțu despre starea limbii române vorbite de către cei plecați din Țară. 

Am învățat cu fiul meu zilele acestea poezia “Limba noastră” de Alexei Mateevici, exercițiu pe care obișnuiesc să-l fac de ani de zile, așa cum o fac  și  colegii noștri care cultivă româna propriilor copii, indiferent  de observațiile altora.  De fapt tot așa cei care nu au această obișnuință  nu o vor aplica nici după cele mai convingătoare și duioase sugestii.  Cu atăt mai mult când acestea sunt făcute într-o manieră mai puțin diplomatică. 

Am selectat poezia lui A. Mateevici, vorba românului: “a împușca doi iepuri”... În așa mod, fiul meu a avut posibilitatea să-și omagieze deopotrivă  limba părinților și statul lor de origine, statul nu Țara. Din păcate, românii celor două state au avut același imn “Deșteaptă-te române” doar pe parcursul a trei ani.   Mai în glumă mai în serios mi-aș dori din nou să avem același imn, fie și temporar, până la Reîntregire.  Ce ar fi ca și România să adopte imnul moldovenesc, măcar din simplul motiv că în textul lui Mateevici este indicat hotarul adevărat al României și anume râul Nistru.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veșnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeșnici.

Dacă ar fi s-o adaptăm la problemele stringente din actuala Românie cu codrii săi tăiați cu nemiliuita, mi-ar ieși cam așa o versiune a acestei strofe:

Limba noastră-i zbucium veșnic

De păduri barbar  tăiate 

Și-a hotarelor pe Nistru

Ce ne-au fost cândva furate...

Nu puteau lipsi reflecțiile ce țin de apropierea Centenarului Marii Uniri, legate de alcătuirea unui program concret de evenimente dedicate Reîntregirii Țării din 1918, temă la care mai avem de lucrat. 

În drum spre casă împărtășeam  cu soțul meu Vitalie gândul că  avem o limbă  înfiorător de frumoasă,  fiecare cuvânt al ei fiind  pâtruns de energiile neamului și pământului nostru, energii de o consistență deosebită.  Până și înjurăturile, după cum  observa Herta Müller,  în limba română au puterea unei adevărate revoluții.  Din această cauză ar fi bine să le evităm, pentru a nu risipiri în zadar eforturile, pe care ar trebui să le concentrăm pentru a crea realități palpabile, așa cum de fapt au plecat deciși s-o facă cei prezenți la eveniment. 

Tricolorul din flori cu inscripția „Limba Română este Patria mea”, frază de Nichita Stănescu, pe care mi l-au dăruit   Adrian și Luminița Niță,  îl meritau toți cei prezenți: Tatiana Chiriță, unul din lectorii DEX-ului românesc, Valeriu Barbu, care veghează de ani de zile cu dedicație asupra valorilor culturii românești, Maricica Goraș, întreaga familie Grosu-Vremeș, scriitoarea Doina Mustățea, Eviana Clementina Mereuță, Cristea Rareș, Valentina Scafari, Constantin Sorici, Mihaela Mitruț și mulți alții care au fost prezenți dar și cei care au lipsit de la acest eveniment.  Vi-l ofer virtual fiecăruia dintre voi, împreună cu bucuria de a iubi cu toții aceeași Patrie și speranța că aceasta va obține cât mai curând o configurație pe harta lumii demnă de ființa-i sublimă. 

Tatiana Ciobanu, Asociația Dacia

Continuă

De ce sărbătorim Ziua Independenței pe 27 august, sau, mai avem motive să sărbătorim Ziua Independenței în R. Moldova?

Avem motive valabile pentru a-i comemora pe cei care au luptat pentru sintagma limbii române ca limbă de stat, pentru imnul “Deșteaptă-te Române”, pentru tricolorul românesc și Declarația de Independență care lasă spațiu pentru Reunirea cu Patria Mamă. Este cu siguranță ziua în care trebuie să-i comemorăm pe cei care și-au sacrificat sau și-au dedicat viața pentru cauza națională, cei care au murit în războiul din Transnistria, pe tinerii noștri omorâți sau abuzați în aprilie 2009. 

Mai este și un prilej de a-i pomeni și pe cei care au trădat aceste revendicări, schimbând art. 13 despre limba de stat în 1994, votată de majoritatea agrariană și de socialiștii care au optat pentru varianta „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine”. Tot în acel an a fost înlocuit și Imnul “Deșteaptă-te române” cu poezia “Limba noastră” de Alexei Mateevici, aceasta devenind cu anii pentru unii politicieni autohtoni oricum nepatriotică,  fiind lipsită de o referire la denumirea țării.

 27 august este un prilej de a constata încă odată veridicitatea afirmării - “Republica Moldova- stat falimentar”, atât de bine elucidată în eseurile din volumul “Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova” de Vitalie Ciobanu, cartea care ar putea cu ușurință substitui un eventual manual de istorie contemporană a statului moldovenesc. 

Tot așa cum am putea compara acești 26 de ani de existență a republicii noastre cu cele 30 de pagini ce descriu frământările protagonistului înainte de culcare din romanul “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Acele  pagini pline de farmecul plăcerii zăbavei au provocat nedumerirea editorului  decis de a nu publica cartea. Diferența ar fi doar în faptul că viteazul nostru din poveste trezindu-se din somn de moarte a apăsat pe butonul deșteptătorului, supărându-se cu vocea primului Președinte Mircea Snegur: “Da ce atâta, deșteaptă-te române, deșteaptă-te române...” 

Regret că nu mai este în viață Aureliu Busuioc, scriitorul basarabean care în  „Hronicul găinarilor” a știut să mimeze parodic atât de bine toate clișeele unei istoriografii naționale. I-aș fi sugerat un subiect nou despre acest voinic cu toate instinctele sale naturale de parodie de fiu al neamului, de genul celora ce s-au perindat și se perindă astăzi  în politica autohtonă, personaje înzestrate cu instincte josnice ale trădării, cu foamea genetică în vine de lumpeni ajunși la putere, care la un moment dat s-au transformat în niște voinici ridicoli din poveștile rusești, un mixt între Țarul Dodon și Ivanușca cel Prost ce ne aruncă pe toți în hăul stepelor nemărginite din Estul Europei. 

Aflăm de la acesl voinic năzdrăvan că în realitate Rusia Țaristă nu trebuia să se oprească la Prut, ci să ocupe întregul Principat al Moldovei, în așa mod astăzi luminăția sa ar fi stăpânit o Moldovă Mare. Declarații care au stârnit indignare legitimă în ambele state românești, în special țin s-o amintesc pe cea a politicianului român Cătălin Predoiu, care le-a numit intolerabile. Tot așa cum le considerăm  și noi, la rândul nostru dorindu-ne o Românie Mare, o Românie în care DNA-ul românesc ar pune capăt caracatiței mafiot cleptocratice ce se extinde pe întreg spațiul latinității din Estul Europei, căci aceasta suntem, ultima redută a latinității, care datorită rezistenței basarabenilor s-a extins până dincolo de Nistru. Acest lucru merită cu adevărat să fie sărbătorit, bineînțeles cu toate rigorile impuse de ajunul Adormirii Maicii Domnului, căci nu ne  stă bine să dănțuim la Prohod, slujba căruia se va săvârși astăzi.  

Apropo, Cătălin Predoiu își sărbătorește și el  aniversarea la 27 august, de Ziua Independeței R. Moldova. Nu-mi rămâne decât să-i sugerez să acceseze la cetățenia moldovenească, căci am avea nevoie de experiența sa de  ministru a Justiției, care a avut printre prioritățile sale discutarea și adoptarea  Codului și Procedurii Penale, fiind și autorul mai multor cărți în materie inclusiv “Băncile în contextul legislației antiinfracționale. Obligații legale speciale.”

 Propunere legitimă și firească adresată tuturor românilor în ajunul Centenarului Unirii, pe care îl vom comemora anul viitor cu speranța de a-l sărbători cât mai curând într-o Românie Reîntregită. Mai avem de  muncit până atunci, căci nu ne putem comporta aidoma personajului lui Proust care aștepta cu nesaț în fiecare seară înainte de culcare  sărutul mamei pe obraz, citez fragmentul: “Singura mea mîngîiere cînd urcam la culcare era gîndul că mama va veni să mă sărute după ce mă voi fi băga în pat. Dar această venire a ei din fiecare seară dura atît de puţină vreme, ea cobora în camerele de jos atît de repede, încît dureroasă era pentru mine clipa cînd o auzeam urcînd, apoi aceea cînd trecea, prin coridorul cu uşă dublă, foşnetul uşor al rochiei ei de vară din muselină albastră, de care atîrnau lănţişoare de pai împletit. Clipa aceea o anunţa pe cea care avea să urmeze, cînd mama mă va fi părăsit, cînd ea va fi coborît scara. Astfel încît ajunsesem să vreau să vină cît mai tîrziu cu putinţă această sărutare din fiecare seară, pe care mi-o doream atît de mult, să se prelungească răstimpul cînd mama nu sosise încă. Uneori cînd, după ce mă sărutase, deschidea uşa camerei ca să plece, eu voiam să o chem îndărăt, să-i spun „sărută-mă încă o dată", dar ştiam că pe faţă i se va ivi o supărare pe care o cunoşteam prea bine, căci concesia pe care o făcea tristeţii şi zbuciumului meu cînd urca să mă sărute, dăruindu-mi acea sărutare ce mă liniştea, îl irita pe tatăl meu, care găsea absurd un asemenea ritual, iar ea ar fi vrut să încerce să mă facă să-mi pierd această nevoie, această deprindere, şi nicidecum să mă lase să o capăt pe cea de a-i cere, cînd se afla pe prag, tocmai vrînd să plece, încă o sărutare...”(tot în așa ritm 30 chinuitoare pagini în ritmul voracității afective de bani românești, europeni și estici a clasei politice moldovenești).

Drept soluție constructivă pentru  a ne mobiliza mai mult propriile  forțe interioare ne poate servi o sugestie pe care ne-o oferă chiar Declarația de Independență și anume să ne conformăm cu ceea ce sunt aspirațiile poporului Român, să muncim, să accesăm la proiecte, să luptăm pentru o Românie Mică mai curată așa cum o fac românii din Țară, care astăzi vor protesta împotriva ultimului atac demarat de Guvernul PSD-ALDE asupra independenţei Justiţiei prin introducerea unor modificări de lege. Lucru care are loc și în Republica Moldova, muncim, luptăm, ne dorim schimbări, doar că toate acestea fără o supremație a idealului Unității de Neam ne transformă în simpli oportuniști dinamici,  și nu ne-ar sta bine, zău.  Ca să nu călcăm pe uneltele și uneltirile vechi ale haosului din politica moldovenească vă propun să recitim încă odată cartea scriitorului Vitalie Ciobanu, din care vă ofer un fragment amplu.

Tatiana Ciobanu, Asociația Dacia

Continuă

Cunosc doar drepturile templului, care este înțeles al pietrelor

26 august 1789 este ziua când, prin adoptarea Declarației drepturile omului și ale cetățeanului, au fost puse, în Franța și în lume, bazele democrației moderne. Prin următorul text extras din cartea Citadela de Antoine de Saint-Exupéry dorim să evidențiem incosistența acestei „victorii” ale cărei roade, la distanță de timp, sunt sub ochii tuturor: individualism, globalism, cosmopolitism, criza ideii de comunitate, etc.

Și totuși, întrebi:

- Unde începe sclavia, unde se sfârșește, unde începe universalul, unde se sfârșește? Iar drepturile omului unde încep? Căci eu cunosc drepturile templului, care este înțeles al pietrelor, și drepturile imperiului, care este înțeles al oamenilor, și drepturile poemului, care este înțeles al cuvintelor. Dar nu recunosc drepturile pietrelor împotriva templului, nici drepturile cuvintelor împotriva poemului, nici drepturile omului împotriva imperiului.

Nu există egoism adevărat, ci mutilare. Iar cel ce se plimbă singur spunând: „Eu, eu, eu...” poate lipsi din regat. La fel piatra în afara templului sau cuvântul sec în afara poemului, sau o bucată de carne ce nu face parte dintr-un trup.

- Dar cineva a spus tatălui meu: „Eu pot să suprim imperiiile și să unesc oamenii într-un singur templu, iar ei își vor primi înțelesul dintr-un templu mai vast...”

- Asta înseamnă că nu înțelegi nimic, i-a răspuns tatăl meu. Căci pietrele acelea le vezi la început alcătuind un braț și primind astfel un înțeles. Pe altele le vezi compunând un gât, altele o aripă. Dar împreună alcătuiesc un înger de piatră. Și altele, împreună, compun o ogivă. Altele - o coloană. Iar dacă vei aduna acești îngeri de piatră, aceste coloane și ogive împreună, vor forma un templu. Iar dacă vei lua toate aceste temple la un loc, ele alcătuiesc orașul sfânt ce guvernează mersul tău prin deșert. Și ai putea pretinde ca, în loc să supui pietrele brațului, gâtului și aripii unei statui, iar apoi, prin braț, gât și aripă - statuii, și prin statuie - templului, iar prin templu - orașului sfânt, ar fi mai bine să supui dintr-odată pietrele acestui oraș sfânt făcând din ele un morman uniform, ca și cum lumina orașului sfânt, care este unică, nu ar lua naștere din această diversitate? Ca și cum lumina coloanei, care este unică, nu ar lua  naștere din capitel, din trunchi și din soclu, care sunt deosebite.  [..]

Dar imperiul meu nu are semnificație, nici viață adevărată, dacă nu este decât aliniere perfectă de pietre. El trebuie să fie mai întâi căminul tău. Apoi - căminul unei familii. Apoi - familiile unui trib. Apoi - triburile unei provincii. Apoi - provinciile imperiului meu. Și îl vei vedea fervent și însuflețit de la apus la răsărit, asemenea unei corăbii în larg ce se hrănește cu vânt și-l orânduiește după o direcție ce nu se schimbă, deși vântul e schimbător, iar corabia nu este decât mulțime de lucruri strânse laolaltă. [..]

A uni înseamnă a lega mai bine diversitățile, și nu a le șterge în numele unei ordini goale de sens.

(Antoine de Saint-Exupéry, Citadela, cap. LXXXIX)

Continuă