Există un Eminescu a cărui grandoare depăşeşte cu mult imaginea şi aşa mitică de “poet naţional”, “poet nepereche” şi “luceafăr al poeziei româneşti”. Toate aceste caracterizări stereotiopice cu care suntem învăţaţi să îl descriem pe Mihai Eminescu nu sunt neapărat dăunătoare, dar au început să devină de-a dreptul ridicole când le auzim rostite de generaţiile mai tinere care nici nu îi cunosc opera şi nici nu au vreo idee despre biografia complexă a poetului. Există un Eminescu tainic, un Eminescu care lupta politic pentru făurirea Daciei Mari, un Eminescu care denunţa săptămânal în articolele sale din Timpul atacurile asupra poporului român, asupra Neamului şi a Credinţei strămoşeşti. Există un Eminescu spionat de austrieci şi ruşi, un Eminescu sabotat de politicenii vremii, un Eminescu care purta asupra sa un revolver pentru a se apăra de atacurile josnice ale poliştilor puşi să îl bată şi să îl înjosească. Şi există un Eminescu ucis pe când cânta Deşteaptă-te Române în ospiciul unde fusese internat cu forţa pentru a fi discredidat şi marginalizat. Acesta este “Eminescul” meu!
Astăzi se împlinesc 164 de ani de la naşterea sa şi este mai important ca niciodată să arătăm publicului şi acestă latură a pesonalităţii sale. Sistemul comunist şi apoi cel post-decembrist au minimalizat şi pe cât posibil au ascuns aceste aspecte ale vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. Pentru că Eminescu este un aisberg, cufundat în marea sa parte în oceanul opac a Istoriei măsluite.
În 1877 Eminescu devine redactor politic la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, unde mai apoi devine chiar redactor şef. Îşi face o datorie din a apăra conştiinţa neamului românesc, de a critica politicienii şi de a milita pentru unirea tuturor românilor, în acestă calitate. Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrainarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) căt şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales dupa ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe romani, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.
În 1882 îşi începe activitatea politică pe cont propriu şi participă la fondarea societăţii Carpaţii, care avea ca şi scop formarea în Transilvania a unui curent politic care să favorizeze unirea Transilvaniei cu România. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau in mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România.
Eminescu devenea tot mai periculos, articolele sale emanau un naţionalism curat dar curajos care îngrijora atât Austro-Ungaria şi Rusia, cât şi politicienii români. În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forşa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defaimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Tot în acea zi Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. Arestarea abuzivă a lui Eminescu s-a făcut de teama să nu se instige membrii Societăţii Carpaţi la rebeliune şi şă periciliteze relaţiile României cu Imperiul faţă de care în acel moment Carol I se simţea mai dator decât faţă de România.
Această tehnică de hărţuire şi denigrare a continuat până la sfârşitul vieţii sale. Internarea în ospiciu, o modalitate perfecţionată mai târziu de comunişti, îi servea lui Eminescu atât ca spaţiu de detenţie, cât şi ca loc unde personalitatea sa era golită de toată măreţia care o avuse înainte. Începe să se răspândească zvonul că ar avea sifilis şi că are o boală mintală.
La 13 ianuarie 1889, apare ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”, considerat nebun. Şi tot atat de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusă la index.
Nu va fi făcută lumină în mod oficial în privinţa operei sale politice nici până azi, la 120 de ani de la uciderea sa. Eminescu continuă să fie “poet nepereche”, boem romantic, trubadur prin ţară şi doar atât. În numeroase oraşe sunt statui ale lui Eminescu, prezentat ca un tânăr cu păr lung şi o privire pierdută, de visător. Opera sa, privită prin prisma vieţii sale zbuciumate şi dure, căpătă un nouă tonalitate, i se amplifică înţelesul. Mihai Eminescu, jurnalistul hotărât, naţionalist, categoric şi activ a fost lăsat deoparte, pentru un Eminescu blajin şi hippie. În ultimii cinci ani din viaţa sa, pe vremea când era îndrăgostit de Veronica Micle, era răpit deseori de pe stradă sau din localuri, umilit şi sfătuit să se “cuminţească”. Era denigrat în public, bătut, internat la ospicii. Şi totuşi, continua să scrie, să publice, să lupte, să iubească. A scris în acestă perioadă “Sara pe deal”, “La steaua “, “De ce nu-mi vii”. Poeme de o sensibilitate rară, scrise între încarcerările forţate, umilire în presă şi chiar bătăile administrate de poliţie. Opera sa poetică capătă dimensiuni titanice, când este raportată la viaţa sa reală!
Eminescu nu a fost doar poetul nepereche. A fost românul absolut. Şi în acest an, la 125 de ani de la moarte, Eminescu trebuie să ne fie arătat în deplinătatea sa, ca poet, ca român, ca patriot şi ca om.
George Bara
0 commenti:
Trimiteți un comentariu