Scrisoare lui Eminescu
Umbra nu mă ţine, rana nu mă doare,
Imi e lipsă starea ta cuprinzătoare,
Moartea mă mai uită, mi-e fidel necazul,
Imi sînt lipsă încă ochii tăi şi-obrazul.
C-un inel de aur soarta-mi puse laţul
Mi-ar mai fi de sprijin glasul tău şi braţul
Şi iubirea-ţi tristă ce-o vecie-aşteaptă,
Şi-acea nebunie care-i înţeleaptă.
Da, şi nebunia, că de-atîta minte
E în preţ nu simţul, jocul în cuvinte.
Şi de-atîta minte fără duh e lutul
Şi se-ngraşă forma, nu şi conţinutul.
Incolo mi-e bine, de se poate zice,
Unul mă huleşte, ca să se ridice,
Altul mă rîvneşte la un colţ de viaţă,
Dragul nu mă vede, că-i prea multă ceaţă.
Incolo mi-e bine, se întîmplă-n fire,
Că şi-un vers ajunge pentru fericire.
Doar cîte odată, cînd păşesc pe lîngă
Bustul tău, îmi arde pieptu-n partea stîngă.
Şi-mi zic: iată cine îşi sărise veacul,
Dar nu adunase laurii cu sacul.
O, de-aş cere soartei cel mai mare bine,
Face-te-ai pe-o clipă sub un cer cu mine,
Face-te-ai aripă, face-m-aş aripă
Aceleiaşi păsări măcar pe o clipă,
Să străbatem lumea-n lungul ei şi-n latul,
Pentr-un dor de mare şi lăsăm uscatul
Şi, răpiţi de apa dulce-nvolburată,
Iarăşi pe o clipă să murim odată.
Leonida Lari
Anul 1989 - versuri
Chişinău, Editura Hyperion, 1990
0 commenti:
Trimiteți un comentariu