Cinci ani de la trecerea în eternitate a lui Grigore Vieru

Bustul lui Grigore Vieru la Alba Iulia

Astăzi se împlinesc cinci ani, de la trecerea în eternitate al lui Grigore Vieru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi români din Republica Moldova. Viața poetului a fost curmată la 18 ianuarie 2009, la 2 zile după un tragic accident rutier

Tragedia s-a produs în noaptea de 16 ianuarie, în localitatea Dănceni, raionul Ialoveni. Grigore Vieru se întorcea la Chișinău, după un spectacol desfășurat la Cahul. Poetul a fost transportat de urgență la spital, unde s-a aflat timp de 2 zile în comă, însă nu a mai putut fi salvat de medici.

Ziua în care a fost înmormântat, 20 ianuarie, a fost declarată zi de doliu național. Scriitori, politicieni, dar şi oameni simpli vor merge astăzi la bustul scriitorului de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, dar şi la mormântul poetului din Cimitirul Central de pe strada Armenească, pentru a-i aduce un omagiu la aniversarea a 5 ani de la moartea sa.

La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

În 1964, Vieru publică în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile:

Știu: cândva, la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărții Sale.

După 45 de ani, poetul moare în urma unui accident de mașină, care are loc în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu.

Grigore Vieru - Acasă

Toamna tîrzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineața
cu toate laicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ți fie frig“,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în soaptă afară
ca la priveghi,
să nu-mi tulbure somnul
și tistuiesc pe cei mici
să fie cuminți.
Mă aplec să le sărut mîna,
ele și-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…“
rușinîndu-se de pămîntul
de sub unghii și din
crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grămăjoară,
ai putea să încapi
într-o singură icoană.