Valeriu Gafencu s-a năcut la 24 ianuarie 1921, în Sîngerei (Basarabia), fiu al lui Vasile Gafencu, deputat în Sfatul Țării, care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România, și al Elenei Gafencu. În 1940, tatăl său a fost deportat în Siberia, unde a și murit. Pe când era student la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, tânărul Valeriu Gafencu se alăturase Frăției de Cruce, fapt pentru care a fost arestat în 1941 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Își va petrece restul vieții în închisori: la Aiud (între 1941 și ș949), la Pitești (noiembrie – decembrie 1949) și Târgu-Ocna (1949-1952). Aici își va afla moartea dar nu înaintea renașterii sale spirituale. Tânărul Gafencu a ales evadarea spre înăuntru, iar aceasta l-a adus la cunoașterea unei libertăți superioare.
Scrie într-o scrisoare:
„În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune...În suferinţă m-am putut cunoaşte pe mine însumi, mi-am putut cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire...”
În acei ani mulți preoți și monahi erau arestați din motive politice, și mai multe arestări vor urma odată cu instaurarea regimului comunist, astfel Valeriu a avut parte de mulți îndrumători duhovnicești. La penitenciarul din Aiud se alătură grupului „Misticilor” format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim și Ioan Ianolide. În prima perioadă a detenției, condițiile nu erau atât de stricte și unele drepturi erau respectate, astfel tânărul putea să citească, și citea mult, mai ales Biblia, Filocalia (care fusese tradusă în Română în acea perioadă, de Părintele Dumitru Stăniloaie) și Patericul. Între anii 1946 și 1948 este trimis, împreună cu alți prizonieri, la colonia de muncă de lângă Galda de Jos, aici își revede mama, surorile și prietenii. |
Valeriu Gafencu cu mama si Ioan Ianolide (stanga),
lagarul de la Galda, 1946 |
Odată cu schimbarea regimului politic și condițiile detenției se vor înrăutăți dramatic, prizonierii vor fi persecutați și din cauza credinței lor. În 1948 este transferat, împreună cu majoritatea studenților de la Aiud, la închisoarea Pitești unde avea loc fenomenul re-educării, de care însă este scutit. Aici va rămâne doar o scurtă perioadă pentru că se îmbolnăvește grav de tuberculoză și este mutat la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Sosirea lui a fost întâmpinată de ceilalți deținuți, care aflaseră de faima sa, ca o binecuvântare. Va reuși să transforme viața urâcioasă de detenție într-o viețuire creștină. Tot aici va ajunge, în mai 1950, grupul „reeducaților” cu instrucțiuni de a acționa după modalitățile însușite la Pitești. Însă atmosfera creată de Valeriu Gafencu a determinat ceilalți prizonieri să se revolte când s-a încercat replicarea experimentului.
După ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu se stinge din viață la 18 februarie 1952, la 31 de ani abea împliniți.
De-a lungul anilor, faima lui Valeriu Gafencu a depășit pereții închisorilor și viața sa i-a inspirat pe mulți. Colegii săi vor păstra vie amintirea lui. A fost supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”.
Urmează extrase din cartea „Sfântul închisorilor - Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise” (Alba Iulia, 2007)
„Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii sub toate aspectele: Fizic, părea un Arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii”.
Virgil Maxim, p. 97
Era un tip de visător incorigibil. Un fel de Don Quijote. L-am auzit deseori citând un paradox din Cervantes: «alerg prin temniţi după libertate».
Marin Naidim, p. 95
Deşi foarte bolnav, prin dragostea şi seninătatea sa, Valeriu era sufletul atmosferei duhovniceşti de la Târgu-Ocna, întărindu-i pe toţi cu puterea harului ce sălăşluia în el. „Era - spune Aurelian Guţă - cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 117, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 132
Ianolide povesteşte: „La acea vreme, el ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie - şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. p.132
Într-una din zile, lui Valeriu i-a fost atât de rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea, făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era «umanitar». Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere, ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus:
- Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
- Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!
p. 139
„Toată lumea îl iubea şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această puternică personalitate. Cei aşa-zis reeducaţi nici nu îndrăzneau să-l privească în ochi, mai ales că ei nici nu făceau de serviciu, cu toate că el i-ar fi privit şi tratat ca pe toţi ceilalţi, cu aceeaşi dragoste creştină. … El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dragostea faţă de aproapele, dar după ce am trăit propria-mi experienţă, deşi am rămas departe de linia trăirii pe care numai cei chemaţi o pot atinge. Şi Valeriu a fost unul dintre aceştia” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor din România, pag. 108, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003]. p. 148
Dialoguri cu Valeriu– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos
Despre pace
Valeriu, ce este pacea? Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie? Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.
Poate exista o falsă pace lăuntrică?
Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi ele la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu. …
Auzim mereu vorbindu-se despre pace!
Fiecare putere propune pacea ei, dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.
Despre libertate
Ce este eliberarea omului? Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.
Dar robia ce este? Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de legile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.
Poate exista o falsă libertate? Dacă poate exista un hristos mincinos, este firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertății sunt valoroase numai în Adevăr.
…Poate omul să-şi determine singur destinul?Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea (tâmpirea) oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului (teorie conform căreia omul este centrul universului) modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel, lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.
Despre marxism
Valeriu, ce este marxismul? Un creştinism mincinos, contrafacera creştinismului, materialiazarea spiritului, antropomorfizarea lui Dumnezeu, răsturnarea tuturor valorilor, întemniţarea lumii, atât filozofic cât şi politic. Marxismul este temniţă. În spirit marxist, toate valorile, toate raţiunile, toate lucrurile, toate acţiunile devin temniţe pentru oameni. Marx a refuzat orice transcendență.
…Ce crezi de social-creştinismul occidental? Nu are şanse de succes pentru că nu este suficient de tare. Lumea are nevoie de apă vie care să o trezească din apa moartă a materialismului. Ea aşteaptă deci definirea şi afirmarea unui socialism integral creştin.
Nu este posibil un conflict între comunişti? Dacă dragostea creştină nu a scos ura dintre oameni, ce va fi oare cu lumea comunistă, care crede în ură?! Conflictele dintre comunişti sunt inerente (şi fulminante), dar ele nu rezolvă problemele, ci le agravează. Numai întoarcerea oamenilor la Hristos poate salva omenirea.
Revoluţia sovietică e rusească? Ruşii şi toate popoarele sovietice sunt materialul cu care arhitecţii comunismului au zidit Imperiul sovietic. Desigur că materialul are rostul şi importanţa sa într-o construcţie, dar esenţialul este concepţia care stă la baza construcţiei. Ruşii sunt primele victime ale marxismului. Însuşi Lenin nu mai e rus, ci iluminist ori comunard, căci gândirea lui e occidentalizată.
Despre criză
Valeriu, care este fondul crizei de azi? Ateismul.
Ce vezi în lumea de azi?
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.
…Care ar fi modalităţile de ieşire din criză? Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.
Despre actualitate
Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi? Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.
Mai sunt sfinţi în lumea noastră? Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.
Despre rolul creştinismului
Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi? Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.
